'de data asta doar am muncit...' revine :>

De data asta s-a încheiat pe bune încă o ediție a campionatelor de blogging marca Blogal Initiative. Și pentru că, habar n-avînd de prelungirea (întîrziată) a perioadei competiționale pînă pe 21 decembrie, apucasem să scriu aici ce și cum, revin prescurtat doar cu updates: 

Din nou (adică pentru a doua oară consecutiv), locul 1 în Campionatul Național de Blogging (1084 de participanți) - ediția a șasea, cea mai 'lungă' de pînă acum (1 august - 21 decembrie 2014).
Noroc de bascularea duratei campionatului, căci am cîștigat cîte ceva deabia 'în prelungirile' din decembrie ! De pildă:
* Ce legătură există între bere și sărbători? (kit susținători Tuborg Christmas Brew)
* Susține-l și tu pe Tiberiu Albu la Vocea României (un CD)

Locul 1 în Campionatul de Blogging București (153 de participanți).
Campanii la care am concurat și în care am cîștigat cîte ceva:
* Festivalul Național de Parenting (permise de acces la eveniment pentru mine și trei cititori - nu le-am recuperat în timp util)
* Cu ce actor ai vrea cel mai mult să te întîlnești? [la ICE COMIC CON] (invitație - de asemenea, confirmată prea din scurt, deci n-am apucat să...)

Locul 1 în Campionatul de Blogging Iași (30 de participanți).

ZeList: nici nu-i mai dau vreo atenție, că stau penibil...

Vești bune, însă, de la moz.com, în care Brînzoaice cu gem are, zilele astea, o page authority de 46 (față de 43 la începutul lui decembrie, dar 45 în vară). 

în acest timp, în Piatra Neamț... - un alt 22 decembrie 1989

Ziua de 22 (și un pic din cea de 23) decembrie 1989 în jurnalul lui George Podani - la momentul respectiv, inspector și instructor la Comitetul Județean [Neamț] pentru Cultură și Educație Socialistă.

cronologie personală foarte sumară - 22 decembrie 1989

Pe 22 decembrie 1989, cînd am ieșit, nedormit, 'din schimb' la 6 dimineața, n-am luat-o, ca de obicei, spre casă, traversînd Piața Palatului, ci am mers pe bulevard, ca să văd cum arată Piața Universității. Strada era pustie - dar, în 1989, nu e ca și cum, la aproape 7 dimineața, ar fi existat, oriunde în trafic, măcar un procent din numărul de acum al autovehiculelor. La fel și trotuarele - cei care locuiesc în centrul centrului Bucureștiului nu prea pleacă la muncă la o astfel de oră...
Însă, în intersecția de la Scala, era plasat un cordon firav de soldați, înțepeniți de frig, de-a latul bulevardului. Cînd am trecut prin dreptul lor, unul din ei mi-a cerut o țigară. I-am oferit-o. Doi pași mai încolo, m-a și certat un trecător: "Ce faci, dom'le, îi dai o țigară criminalului, ăștia au tras în oameni...?" I-am răspuns obosit: "Uită-te la ei, sînt morți de frică... sînt soldați în termen, n-au tras ei, ăștia nici nu primesc arme..."
Zona Dalles, Batiștei, Piața Universității propriu-zisă sclipeau, nu alta. Nu e ca și cum m-aș fi așteptat să găsesc încă pete de sînge pe undeva, dar băieții ăia pe care îi văzusem trecînd pe Magheru la 3 dimineața lustruiseră, pur și simplu, zona, iar apa de pe pavaj deabia începea să se usuce. 
M-am oprit în dreptul Intercontinentalului, am privit locul în care părea că nu se întîmplase nimic cu mai puțin de cîteva ore înainte, am închis ochii și am reauzit, în gînd: prima salvă de mitralieră din ziua anterioară, voci strigînd 'libertate!', apoi focurile repetată de mitralieră din cursul nopții. După care am plecat spre încăperea mea de lîngă Cișmigiu și m-am culcat.

M-a trezit o bătaie în geam (camera mea, 'vagonul 13', era la demisol, cu fereastra în stradă). Era Iulian: 'hai, ce faci acolo? hai afară, c-a fugit Ceaușescu!'. Era cu puțin trecut de ora 12...
Mda, n-am apucat să fiu 'revoluționar' veritabil. În ciuda aventurilor din următoarele zile (pînă în 27 decembrie, cînd am luat-o spre Piatra Neamț), cu armă sau fără armă la Casa de Cultură a Studenților, Universitatea București sau alte instituții mai puțin spectaculoase, prima mea reacție a fost 'what's next?'. Împreună cu Iulian, am cumpărat două sticle de șampanie și am luat-o spre redacția Vieții Studențești :) 
În redacție era mai toată lumea, unii mai îngrijorați decît alții - oarecum firesc, dat fiind că majoritatea erau activiști. Ca să pună capac atmosferei, cît eram acolo a trecut prin redacție chiar Ani Matei, la acel moment președintele UASCR; să nu-i fie de deochi, Ani Matei era înalt, nu era deloc un pirpiriu, dar parcurgerea holului din redacție, pînă la biroul redactorului șef, nu i-a părut o expediție ferită de pericole. Nu, nu s-a întîmplat nimic acolo, singurul redactor care voia să arunce activiști pe geam nu ajunsese încă.

Așa că am ras șampania și, dat fiind că sumarul numărului din săptămîna următoare tocmai se modificase radical, am făcut alte planuri. Am plecat cu cîțiva spre tipografia Informația din Brezoianu, unde se tipăreau și revistele 'trustului' și revista Centrului Universitar București - pentru că tocmai se finaliza tranziția cotidianului Informația Bucureștiului către Libertatea - ziar al Frontului Renașterii Naționale. Am dat o mînă de ajutor în tipografie și, cam după ora 17, am luat, cu Iulian, cîte un braț de ziare și am plecat să distribuim pe stradă și în Piața Palatului 'primul ziar liber al Revoluției Române' (deși am suspectat întotdeauna că oamenii ăia din Casa Scînteii se mișcaseră mai repede, am contat pe faptul că noi, ăștia cu Libertatea, fiind 'în centru', am fost avantajați în cursa pentru 'primul ziar').
În Piața Palatului, lucrurile tocmai se complicau, deci am glisat cu ziarele rămase către sediul Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei, unde se pregătea încoronarea lui Mircea Dinescu. Și am rămas acolo pînă după 9 seara - cînd, de data asta nu cred că ați ghicit, m-am dus la slujba mea de paznic de noapte, s-o trimit acasă pe mama cu doi copii. 

Dar a fost ultima mea noapte de paznic...



    

cronologie personală foarte sumară - 21 decembrie 1989

Am zis că, în penultima săptămînă din decembrie 1989, toate întîlnirile 'de grup' se volatilizaseră - părea un reflex rezonabil ca fiecare să discute strict doar cu prietenii cei mai apropiați, ca să minimizeze riscul de turnătorie. Dar joi 21 septembrie se profila prima adunare oarecum impusă: întîlnirea cu colaboratorii din redacția Vieții Studențești (care avea loc la o zi după ședința de sumar din ziua de miercuri, ziua apariției revistei).  

Viața Studențească era, de fapt, un fel de trust de presă al UASCR, Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România. Săptămînalul propriu-zis era dublat de lunarul cultural Amfiteatru și de Preuniversitaria, o revistă pentru viitori studenți care apărea de șase ori pe an. Normal, în grădina UASCR, majoritatea zdrobitoare a redactorilor erau activiști sau foști activiști de circumstanță (i-am băgat în această din urmă categorie pe unii care bătuseră palma cu partidul cît să se poată strecura în presă) și o minoritate de scriitori care avea grijă de Amfiteatru.  
Am ajuns, probabil, după 11.30 și m-am parcat, ca de obicei, în biroul lui Radu G. Țeposu, locația de facto a echipei de la Amfiteatru. Aici, mai mult ca oriunde, nu se discuta de Timișoara nici măcar în șoaptă, drept care am mișunat pe holuri, conversînd doar cu fotograful Mihai, celălalt colaborator 'legitimat', ca și mine. Discuția aplicată cu privire la ce-ar putea fi de scris pentru săptămîna următoare s-a amînat, pentru că începuse mitingul din Piața Palatului și ne-am adunat să privim cu toții, pe hol, la televizorul din biroul redactorului șef.    
Ca în orice discurs de-al lui Ceaușescu, cuvintele nu aveau nici-un sens, zgomote albe care se scurgeau lent unul după altul de-a lungul holului ca o ceață ușoară pe care o împrăștii cu mîna. În acest caz, am fi putut spera că măcar un cuvînt scăpat pe jos ar fi putut sugera ce se va întîmpla mai departe, cum vor reacționa în continuare 'ăștia', ce va însemna această reacție în București... Dar nu: cuvintele continuau să se scurgă de-a lungul holului, să se scurgă afară, pe stradă, unde aveau să devină complet străvezii în contact cu lumina și să dispară cu totul.  


Apoi, mitingul din București s-a întrerupt în mod neașteptat - și, brusc, timpul însuși a început să se scurgă foarte lent.

330 de filme din 2014 într-unul singur: final cut 2014 - movie mashup

la revedere, Anca

Anca Rotescu și Augusto Boal - Paris, iunie 2005

școala pentru românia cea mai verde

Nu sînt ecologist. Ziceam că am copilărit într-un oraș 'de munte', Piatra Neamț, în care apartamentul meu e la 100 de metri de Bistrița, poate 200 de metri de ditamai codrul - și, de altfel, pădure adevărată la maximum un kilometru în mai orice direcție, cu o singură excepție. Într-un asemenea mediu, conceptul nici nu părea să aibă sens: cum adică să mi se predice să protejez natura, cînd eu am 'natură', în permanență, la doi pași ? Nu e ca și cum aș vedea urși doar la televizor și ciuperci numai la magazin; normal că-mi protejez mediul... Dar deabia în 1990 am descoperit că Piatra Neamț era singura localitate din țară cu doi (dar, de fapt, trei) poluatori în Top 10: fabrica de celuloză și hîrtie Reconstrucția și platforma Săvinești-Roznov care găzduia atît combinatul de fire și fibre sintetice Săvinești, cît și combinatul de îngrășăminte azotoase Roznov (ambele: cele mai mari capacități industriale, în branșa lor, din țară). Cum ar veni, eu credeam că locuiesc într-un templu închinat naturii - și cînd colo...
Platforma industrială Săvinești-Roznov nu era (și, ce-a rămas din ea, nu este nici azi) chiar în oraș - ci în, ca să zic așa, zona metropolitană :) Dar Reconstrucția era chiar în oraș: la 5 minute de apartamentul meu, la vreo 10 de centru ȘI chiar pe malul Bistriței. Tata a ieșit la pensie de la Reconstrucția și, dacă mă chinui puțin, pot și acum să înșirui niște elemente foarte antipatice din tabloul lui Mendeleev care se simțeau ca acasă pe malul ȘI în apa Bistriței, datorită fabricii cu pricina. Dar am un singur caz particular, simplu și spectaculos: mirosul de sulf (unul din acele elemente antipatice), care agresează miliarde de nasuri de pe planetă, pe mine nu numai că nu mă deranjează, ci mă face să zîmbesc, pentru că îmi aduce aminte de copilărie ! Cît am fost mic, probabil singurul lucru pe care nu l-am făcut cu bulgării de sulf care zăceau prin toată fabrica a fost să-i înghit - în rest, mi-am pus sulf și în cap. Nu știu cît m-a ajutat, în viață, faptul că am fost prietenul sulfului - dar nici cu acidul sulfuric nu m-am întîlnit vreodată, deci nici n-aș provoca soarta...

Revenind la personajul principal Piatra Neamț: a venit și anul 1990, iar Reconstrucția a fost prima fabrică executată dintre cele trei. Acum cîtva timp, au și ras-o de pe fața pămîntului, dar n-a îndrăznit încă nimeni să ridice ceva în loc: compușii ăia de sulf din pămînt ar fi în stare și acum, după zeci de ani, să sară la jugulara oricărei clădiri, fie ea și un chioșculeț, care ar îndrăzni să profaneze zona. Am pomenit de povestea asta pentru că, așa să știți: Piatra Neamț arăta minunat, pentru turiști, și acum 30 de ani - pînă în momentul în care vîntului îi trecea prin cap să sufle dinspre sud-est... 

Morala ? Două: nimic nu este ceea ce pare a fi :) și faptul că e nevoie de muncă, pînă și într-o localitate sufocată de păduri din mai toate părțile, pentru ca verdeața aia să rămînă verde, să nu devină cumva, integral, galbenă sau, hmmm, albastră. Moment în care aș reveni la oaia noastră prietenoasă: comportamentul ecologic constant - și reciclarea, ca mostră de comportament ecologic pe care îl susțin cu drag. Ca și acum...

Şcoala pentru o Românie Verde este un program ecologic desfăşurat, din octombrie 2012 încoace, la nivel naţional - în peste 1100 de şcoli, grădiniţe şi licee/colegii din toată ţara. Încă din primii doi ani şcolari s-au colectat, prin acest program, peste 350 tone de hîrtie. În cadrul programului, instituțiile de învățămînt colectează hârtie, PET-uri şi doze de aluminiu. Şcolile primesc bani şi premii în bani, iar profesorii şi elevii primesc diplome de merit şi participare. Pentru fiecare două tone de hîrtie predată, şcolile primesc cate 200 de lei. 

Instituţiile de învăţămînt pot fi susţinute în activitatea de reciclare de către firme, corporaţii, asociaţii și alte instituţii - care pot preda hîrtie, PET-uri şi doze de aluminiu în numele şcolilor din propria localitate. Tot ce trebuie să facă este să colecteze minim 500 kg de hîrtie, să trimita un e-mail la adresa eco@zibo.ro cu numele firmei, adresa, numărul de telefon şi cantitatea aproximativă de hîrtie, PET-uri sau doze de aluminiu colectate. În cîteva zile, reprezentanţii Asociaţiei Zibo Help organizează preluarea acestora prin firmele partenere, urmînd ca pe procesul verbal de predare-primire să se consemneze şcoala pentru care se predă hîrtia - care primește, apoi, banii aferenţi. Actuala campanie de promovare este susţinută de S.C. ECOPIM RECYCLING S.A..

Ceea ce îți doresc și ție, firmă sau asociație din Piatra Neamț sau de oriunde te-ai afla :) Dacă ai (sau o să ai, în viitorul foarte imediat) o școală pe care o iubești și dacă schema asta cu colectarea de hîrtie, PET-uri şi doze de aluminiu ți-e la îndemînă, încearcă și formula asta de a-ți exprima dragostea ! Știu, banii n-aduc fericirea - dar motivația da ! Întreabă orice psiholog :)

cronologie personală foarte sumară - 18-20 decembrie 1989

Nu știu ce-a fost în capul meu cînd m-am băgat în priză cu chestia asta, pentru că mi-a devenit repede foarte clar că habar n-am ce s-a întîmplat în următoarele trei zile din decembrie 1989. Mai exact, nu mai știu cînd anume, în spațiul celor trei zile, s-au întîmplat varii episoade.

N-am dormit cine știe ce duminică noaptea, ci doar acasă, după ce am ieșit 'din post', la 6 dimineața. Iar luni 18 decembrie, odată trezit pe la prînz, am pășit, plin de adrenalină, printr-o pîclă informă, pentru următoarele 72 de ore.
Primul reflex mi-a fost să găsesc oameni care știau ce se întîmplă, preponderent inși cu rubedenii în Timișoara, cu care se putea vorbi la telefon - în ipoteza în care lumea ar fi avut chef să vorbească la telefoane posibil ascultate. Cunoscuții mei de acolo nu prea aveau telefoane, în redacția Vieții Studențești era puțin probabil să fie de conversat cu cineva (revista era în tipografie, pentru că apărea miercurea), în tipografie (Informația Bucureștiului, la 200 de metri de casă) erau prea multe urechi - deci am luat-o direct spre editura Cartea Românească: la librărie sau, și mai sigur, în depozitul de carte, unde gazda era Florin Iaru.
Depozitul era, înainte de 1990, un loc de întîlnire extraordinar. Într-un spațiu foarte îngust, printre rafturi și pachete de cărți de negăsit prin librării, am întîlnit, de prin 1986 încolo, mai mulți scriitori și alți artiști decît în expedițiile sistematice la crîșma Uniunii Scriitorilor. Dar, în acele zile, locul nu era prea populat - am bănuit că tot din teama de urechi de stat și de partid. Pur și simplu, 'pregătirile de revoluție' se mutaseră în casele oamenilor, în locuri în care și prezența unor posibile microfoane și cea a unor potențiali turnători erau mai simplu de administrat.

În cazul meu/nostru, 'casa' însemna fie 'vagonul [meu] 13' de lîngă Cișmigiu, fie camere de cămin studențesc. În vagonul 13 era mai cald, dar în cămine era mai fun - deci pe-acolo mi-am petrecut pre-sfîrșitul lumii. Într-un cămin am ascultat Actualitatea românească din data de 18. Și tot prin cămine am sălășluit și marți și miercuri. Pentru că deabia joia era de mers în redacția Vieții Studențești în mod 'natural', fără să forțez participarea la o adunare și cu prieteni și persoane ok, potențiali 'revoluționari', dar și cu niscaiva politruci și securiști. Joi 21 decembrie.

and thursday should be

Post by Lucian Branea.

cronologie personală foarte sumară - 17 decembrie 1989

Acum 25 de ani pe vremea asta (adică fix pe la ora asta, opt seara), eram deja în mansarda bucureșteană a lui Marian [Mierlă]*, butonînd un radio sovietic, cu antena legată cu sîrmă. 'Geografic' vorbind, am migrat dinspre departe spre aproape: prima transmisie pe care am prins-o a fost cea a Vocii Americii, apoi BBC, și deabia la urmă Radio Europa Liberă. Informațiile erau sumare și se auzea prost - cred că se auzea mai bine în încăperea de alături, unde locuia viitoarea jurnalistă Doina Doru-Chircă.      
Habar n-am despre ce-am vorbit și sigur n-am făcut planuri - am aflat deabia în 2004 de 'rețeaua Mierlă', n-am făcut parte din ea :) Cu siguranță din vina mea: eu, pe vremea aia, deși nu-mi țineam capul, cu ochi cu tot, doar în dulapul din cămăruța mea, făceam parte dintre cei care, vorba cuiva, credea că comunismul e nemuritor. Pur și simplu nu vedeam o ieșire... 

Cu puțin înainte de zece seara am plecat spre slujba mea de paznic de noapte. Am adormit greu, deabia spre dimineață, fără să fi găsit vreun răspuns la oricare din întrebările ce, cum sau cu cine ?


* de regulă, atunci cînd voi pomeni, zilele astea, de alte persoane încă în viață, le-aș folosi numai prenumele - cu atît mai mult cu cît mulți dintre ei sînt sau au fost, într-un moment sau altul, persoane publice; dar Marian (care devenea, cinci zile mai tîrziu, membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale), dă periodic interviuri cu privire la modul în care 'și-a petrecut revoluția', deci n-am simțit nevoia să-i protejez identitatea :) 

voce, frate !

Nu prea am televizor de cîțiva ani. Și chiar dacă aș fi avut, nu m-aș fi uitat la Vocea României. Dar dacă aș fi avut și aș fi fost obligat să mă uit la un show de acest tip, aș fi preferat Vocea României vărului ei dintr-o zonă defavorizată, X-Factor.
Acestea fiind zise, am mai aruncat cîte-o privire la Vocea României atunci cînd m-am nimerit prin casele altora. Am făcut follow-up pe YouTube. M-am amuzat de diverși concurenți. Am oftat pe umărul a diverse concurente (cel mai recent: Ligia Hojda). 

Și, după săptămîni de traume, zic: voce, frate (respectiv, soro) !

N-a fost să fie o fată, ce să mai zic. Spun doar: votați Tiberiu Albu :)


update 19 dec: yeeeeey :) mulțumesc !

math for thought

[math for thought - Izmir, Turkey, Jun 2009]

miercurea fără cuvinte

iar s-a băgat victor ponta în față...

Și pentru că-mi ardea buza după un nou tag 'Victor Ponta' în 2014 - iote: 

Post by Lucian Branea.

ce s-a întîmplat cu românia în 2014 ?

În 2013 România era definită (conform Google Trends) de fainoșag și de curele de slăbire. Hai să vedem ce s-a întîmplat și în 2014... 

'Diaspora' a intrat tîrziu în acest top - dar și cînd a intrat, s-a și instalat direct în frunte :) Și: în Top 10, șase termeni sînt din domeniul medical ! 

Alt top de care voiam să pomenesc acum era cel privind căutările de nume de persoane: pentru că dacă nu aveam o Simona Halep, iar aveam o personalitate de pe alte meleaguri în fruntea lui - așa cum se întîmplă cel puțin din 2011 încoace.

Găsiți și altele - aici. 

Iar restul lumii - cu ale ei...

tuesday - good to go

Post by Lucian Branea.

fix monday

Post by Lucian Branea.

școala pentru o românie și mai verde

Nu sînt ecologist. Dar am niscaiva comportamente ecologice - ba chiar împărtășesc cu niște ecologiști *autentici* o reticență față de unele manifestări ale ecologiștilor... să le zicem 'de conjunctură'. 

De pildă, nu cred că acțiunile sistematice, 'de masă', privind ceea ce numim 'ecologizare' își ating scopul. Da, voluntarii care participă se auto-motivează minunat, iar organizatorii și sponsorii se văd la tv și își creează sau consolidează o reputație bazată pe responsabilitate față de conceptul de dezvoltare durabilă (mă rog, eu prefer 'sustenabilă', din motive semantice). Dar astfel de operațiuni nu rezolvă mare lucru cu cei care 'dez-ecologizează'. În definitiv, dacă știi că vine cineva să culeagă gunoaiele după tine, parcă nu mai ești chiar încurajat să nu le arunci, nu ? Dacă ești un astfel de ecologist, ai face bine ca, la două-trei zile după ce are loc o acțiune de 'ecologizare', să planifici deja proxima acțiune similară.  
Idem, în ceea ce privește plantările de copaci în zone în care au loc tăieri ilicite: nu cred că e o idee bună să vină alții, din altă parte (de asemenea, însoțiți de cîte un grup compact de jurnaliști tv), ca să dreagă pagubele generate de niște infractori - cred că problema trebuie rezolvată de infractorii înșiși. În consecință, aș zice că efortul 'ecologist' dă rezultate mai bune pe termen mediu și lung dacă se concentrează pe un mix de educație pentru dezvoltare sustenabilă, încurajare activă a comportamentelor ecologice și aplicare sistematică a variațiilor principiului 'poluatorul plătește'.

Nu mă îndoiesc că există undeva ecologiști care ar putea avea aceeași părere despre reciclare - cum că robii consumismului ar trebui responsabilizați cu forța. Din partea mea, însă, nici-un pericol: cum România nu e nici Islanda, dar nici Malta, în care e mai ușor cu resursele și e de stat cu ochii pe ecosistem mai ceva ca pe butelie, mi se pare firesc ca reciclarea selectivă să fie susținută și încurajată. Cum ar fi așa...

Şcoala pentru o Românie Verde este un program ecologic desfăşurat, din octombrie 2012 încoace, la nivel naţional - în peste 1100 de şcoli, grădiniţe şi licee/colegii din toată ţara. Încă din primii doi ani şcolari s-au colectat, prin acest program, peste 350 tone de hîrtie. În cadrul programului, instituțiile de învățămînt colectează hârtie, PET-uri şi doze de aluminiu. Şcolile primesc bani şi premii în bani, iar profesorii şi elevii primesc diplome de merit şi participare. Pentru fiecare două tone de hîrtie predată, şcolile primesc cate 200 de lei. 

Instituţiile de învăţămînt pot fi susţinute în activitatea de reciclare de către firme, corporaţii, asociaţii și alte instituţii - care pot preda hîrtie, PET-uri şi doze de aluminiu în numele şcolilor din propria localitate. Tot ce trebuie să facă este să colecteze minim 500 kg de hîrtie, să trimita un e-mail la adresa eco@zibo.ro cu numele firmei, adresa, numărul de telefon şi cantitatea aproximativă de hîrtie, PET-uri sau doze de aluminiu colectate. În cîteva zile, reprezentanţii Asociaţiei Zibo Help organizează preluarea acestora prin firmele partenere, urmînd ca pe procesul verbal de predare-primire să se consemneze şcoala pentru care se predă hîrtia - care primește, apoi, banii aferenţi. Actuala campanie de promovare este susţinută de S.C. ECOPIM RECYCLING S.A..

Ceea ce îți doresc și ție, director de firmă sau președinte de asociație din Piatra Neamț (dar nu numai din Piatra Neamț - dar asta e miza în acest text) :) Dacă ai (sau o să ai, în viitorul foarte apropiat) o școală pe care o iubești și dacă schema asta cu colectarea de hîrtie, PET-uri şi doze de aluminiu ți-e la îndemînă, încearcă și formula asta de a-ți exprima dragostea ! 

#ehfeuro2014 - mai aproape de sudoarea de pe fruntea sportivilor

Probabil că n-ați simțit (din cauza, ca de obicei, a fotbalului), dar naţionala feminină de handbal a României participă zilele astea la turneul final al Campionatului European de handbal feminin 2014 din Ungaria și Croația - al zecelea din istoria ei. 

Tocmai s-a calificat, greu, în grupa principală 1 - în care pleacă de pe locul 5, cu doar un punct 'adus' din grupa preliminară (egal cu Danemarca, dar meci pierdut cu Norvegia). Mai are de jucat cu Ungaria, Spania și Polonia - azi, luni și miercuri. Iar Cristina Neagu (World Handball Player of the Year 2010 și IHF Rookie of the Year 2009) este, în acest moment, pe locul trei în topul marcatoarelor la acest turneu final.

Cu Ungaria joacă astăzi, de la 21.30 - la Debrecen, chiar acasă la adversare. 

Post by FRH - Federația Română de Handbal Official.

Nu e ca și cum v-ați putea urca acum, în mașină, și să dați o tură pînă la Debrecen - din vestul Ardealui sau din Banat e foarte aproape, dar e extrem de puțin probabil că ați mai găsi bilete :) Dar meciurile se transmit la TVR2. Găsiți detalii cu privire la participarea fetelor la acest campionat pe site-ul Federației Române de Handbal. Și alte alea pe site-ul EHF, Federația Europeană cu pricina. 

Hai că-i ușor să le fim aproape - întotdeauna e mai ușor într-un sport ca handbalul, de pildă, la care, în sală, nu te separă atîtea garduri și agenți de pază de sudoarea de pe fruntea sportivilor. Dar, de regulă, nu ne dăm seama de chestia asta decît atunci cînd îi vedem la televizor, la un alt și alt turneu final de campionat mondial sau european. Pe cînd fotbalul... nah, că iar m-am enervat :> Hai cu România, că ne trece !

youtube în 2014: let it go

foodpanda - vizionar de voie

Au trecut fix 11 luni de cînd publicam aici un text de prezentare al [pe-atunci recent apărutului] FoodPanda.ro. Entuziast, pentru că era vorba de o operațiune de comandat mîncare online cu livrare la domiciliu - un agregator de oferte culinare care are pe listă nu doar the usual suspects, pizzerii și restaurante chinezești, ci o varietate consistentă de opțiuni. Și și mai entuziast deoarece demaraseră din start cu aplicații mobile (și pe Android și pe iOS) - pentru că livrarea la domiciliu (sau la birou) are și mai mult haz atunci cînd faci comanda 'de pe drum' și n-ai de așteptat; căci nu trebuie să uităm că o astfel de rețea nu implică, preponderent, stabilimente fast-food, deja versate în asamblarea preparatelor în mare viteză.

În ianuarie 2014, la doar patru luni după lansare, acopereau deja binișor Bucureștiul și puseseră un picior și în Cluj-Napoca. După aproape un an și cîteva comenzi pe foodpanda.ro (doar din București) constat că au ajuns la 328 de restaurante în 12 orașe (București, Arad, Brașov, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Galați, Iași, Oradea, Ploiești, Sibiu, Timișoara). Și au și aplicație mobilă pentru Windows Phone. Sigur că majoritatea restaurantelor prezente în rețea sînt din București (156) - dar nu e ca și cum m-aș fi așteptat ca într-un oraș ca Buzău, de pildă, să fie mare înghesuială la servicii de livrare mîncare la domiciliu: yeeey, am fost impresionat de faptul că un oraș care nu e nici centru universitar și nici nu găzduiește cine știe ce multinaționale se află, pur și simplu, pe listă ! Nu-i rău deloc...

Acum, însă: scriu din nou despre ei în cadrul unei campanii care se cheamă Să privim în viitor cu FoodPanda.ro (don't ask!). Și, cum bănuiesc că am convenit deja că e un serviciu ok (n-am avut nici-o reacție negativă, în condițiile în care textul din ianuarie a fost destul de citit), v-aș zice, mai degrabă, ce mă aștept să scriu despre ei peste alte 11 luni :)
În primul rînd, sper ca această operațiune să acumuleze atît de mult prestigiu încît, de cum se mai drege economia românească la portofel, să se generalizeze și plata online. Zic și de economie pentru că, din punctul lor de vedere, n-ar trebui să fie o problemă: unele restaurante acceptă deja plata online, iar FoodPanda face parte din rețeaua Rocket Internet, care mai e prezentă în România și prin serviciul Paymill - deci e sigur la mijloc o reticență a restaurantelor.
Apoi: să găsesc pe harta lor și cel puțin Craiova (atît centru universitar important, ci și un loc cu ceva expats), dacă nu chiar și Tg.Mureș sau Bacău. E adevărat, ultima oară cînd am călcat prin fiecare din aceste orașe, circulația (cel puțin prin centru) a fost un coșmar, deci livrarea s-ar putea să fie mai complicată chiar decît în București - dar cum ar fi să se umple ele, orașele astea, de ricșe ? :) Că, pînă la scuterul care merge cu zaibăr, pe care l-am plănuit odată în Craiova, se pare că mai durează...
În fine, pentru că toate lucrurile bune vin cîte trei: în branșa asta e binevenită o comunitate online. E adevărat, pagina lor de Facebook are peste un milion de like-uri, dar asta nu înseamnă comunitate - deci opțiunea evidentă e miza pe dezvoltarea aplicațiilor lor pe Android și pe iOS într-o direcție nouă, într-un viitor oarecare. Da, știu că e contra-intuitiv să marșezi pe o comunitate a unora care comandă la domiciliu (deci, teoretic, nu se întîlnesc nicicum afk) - dar nu orice destinație a unei comenzi e 'acasă', deci e loc de una sau două idei șmechere :) 


Cam asta, deocamdată, de la mine, despre FoodPanda ! Dar, dacă ai blog și te interesează campania asta, poți da mai departe - mai e o săptămînă (pînă pe 19 decembrie). Instrucțiunile de participare se află aici. Și, cînd scrii, te rog menționează că ai aflat de această campanie de pe brinzoaicecugem.blogspot.com*. Spread the love :)
Și baftă și mulțumesc anticipat ! 


* eu am aflat de ea via un search pe Google după blog / foodpanda / romania