Sunday, December 21, 2014

cronologie personală foarte sumară - 21 decembrie 1989


Am zis că, în penultima săptămînă din decembrie 1989, toate întîlnirile 'de grup' se volatilizaseră - părea un reflex rezonabil ca fiecare să discute strict doar cu prietenii cei mai apropiați, ca să minimizeze riscul de turnătorie. Dar joi 21 septembrie se profila prima adunare oarecum impusă: întîlnirea cu colaboratorii din redacția Vieții Studențești (care avea loc la o zi după ședința de sumar din ziua de miercuri, ziua apariției revistei).  

Viața Studențească era, de fapt, un fel de trust de presă al UASCR, Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România. Săptămînalul propriu-zis era dublat de lunarul cultural Amfiteatru și de Preuniversitaria, o revistă pentru viitori studenți care apărea de șase ori pe an. Normal, în grădina UASCR, majoritatea zdrobitoare a redactorilor erau activiști sau foști activiști de circumstanță (i-am băgat în această din urmă categorie pe unii care bătuseră palma cu partidul cît să se poată strecura în presă) și o minoritate de scriitori care avea grijă de Amfiteatru.  
Am ajuns, probabil, după 11.30 și m-am parcat, ca de obicei, în biroul lui Radu G. Țeposu, locația de facto a echipei de la Amfiteatru. Aici, mai mult ca oriunde, nu se discuta de Timișoara nici măcar în șoaptă, drept care am mișunat pe holuri, conversînd doar cu fotograful Mihai, celălalt colaborator 'legitimat', ca și mine. Discuția aplicată cu privire la ce-ar putea fi de scris pentru săptămîna următoare s-a amînat, pentru că începuse mitingul din Piața Palatului și ne-am adunat să privim cu toții, pe hol, la televizorul din biroul redactorului șef.    
Ca în orice discurs de-al lui Ceaușescu, cuvintele nu aveau nici-un sens, zgomote albe care se scurgeau lent unul după altul de-a lungul holului ca o ceață ușoară pe care o împrăștii cu mîna. În acest caz, am fi putut spera că măcar un cuvînt scăpat pe jos ar fi putut sugera ce se va întîmpla mai departe, cum vor reacționa în continuare 'ăștia', ce va însemna această reacție în București... Dar nu: cuvintele continuau să se scurgă de-a lungul holului, să se scurgă afară, pe stradă, unde aveau să devină complet străvezii în contact cu lumina și să dispară cu totul.  


Apoi, mitingul din București s-a întrerupt în mod neașteptat - și, brusc, timpul însuși a început să se scurgă foarte lent.




Doar vocea lui Ceaușescu zbierînd 'alo... alo...' se mai auzea în timp real, orice altceva se derula cu încetinitorul. 'Securistul oficial' al redacției, articulînd ca în transă (dar entuziast, ca să zic așa, nu înspăimîntat) 'a început!'... Un redactor leșinînd - căci nevastă-sa se afla în Piață, participantă 'de nevoie' la miting (și, m-am prins deabia ulterior, era și de prin Timiș, deci era deja doldora de povești macabre)... Alți doi repezindu-se spre telefoane... Și alții, inclusiv eu însumi, nemișcați, împietriți, permițînd noii realități să circule prin vene în propriul ei ritm.   
Nu știu cît a durat această paralizie - dar odată ce s-a consumat, tot ceea ce s-a petrecut apoi s-a derulat pe fast forward, a făcut tot posibilul să compenseze. Am țîșnit spre Piața Palatului. Singur - din cei din redacție numai timișeanul a anunțat explicit că o ia în aceeași direcție, să-și găsească soția. 
De la podul Cotroceni, unde era redacția, am ajuns destul de repejor în Piața Palatului. Am traversat-o dinspre intersecția Știrbei Vodă cu Calea Victoriei către clădirile fostelor hoteluri Union și Negoiu de pe Cîmpineanu, călcînd pe bețe de steaguri și pancarte abandonate pe carosabil. Am ieșit în Piața Universității pe la fîntînă. La intersecția dintre Bulevardul Bălcescu și Ion Cîmpineanu, manifestanți (poate o sută, poate trei sute) blocaseră bulevardul și alții bîntuiau pe stradă în dreptul Intercontinentalului - dar scuarul de la fîntînă era traversat, în continuare, de inși care își vedeau de drum, ca și cum grupul care striga 'Jos Ceaușescu' sau 'Vrem libertate', la doar o sută de metri mai încolo, s-ar fi aflat într-o realitate paralelă. 
M-am întîlnit în Piață cu Eugenia, colega mea de la revista Centrului Universitar București, și i-am comentat împreună pe cei pentru care viața continua netulburată. Pînă cînd, pe la ora 14, peisajul s-a modificat brusc: dinspre Unirii a apărut un transportor blindat, rulînd cu viteză spre Romană, care a lăsat în urmă un tip căzut pe asfalt. Apoi un altul. Cînd acest al doilea transportor a trecut prin dreptul nostru, am observat că țeava de mitralieră de pe turelă era în mișcare. Transportorul a părut să încetinească la intersecția cu Batiștei. Apoi am văzut țeava zvîcnind brusc, s-a auzit o salvă și, dinspre zona Dalles, s-a ridicat un nor de pulbere. Tocmai se trăsese primul foc în București.


Acesta a fost momentul în care am înșfăcat-o pe Eugenia de o mînă și am coborît în fugă la metrou. Tocmai venea o garnitură care mergea spre Romană - și ne-am urcat în ea. Șocul a durat puțin: am convenit că ar fi o idee bună să ne vizităm niște cunoscuți, să le spunem ce și cum și să-i scoatem din casă. Am mers pînă la Victoriei, am urcat într-un tramvai care mergea spre Bucur, apoi am intrat în Colentina. L-am căutat pe Dan - nu era acasă. Nici Iulian nu era acasă. Ne-am chinuit să ne amintim unde stă, exact, Radu - dar n-am reușit. Practic ne-am învîrtit ca niște găini fără cap timp de circa două ore prin Colentina, printre oameni care habar n-aveau ce se întîmplă la Universitate și cărora nu părea să le pese. Ne-am întors la Bucur și ne-am despărțit: Eugenia a zis că face o escală acasă (zona Colțea), apoi se întoarce la Universitate; iar eu am luat-o, fără țintă, pe străduțele din zona Galați - Dacia.

Am zis deja că, atunci, după părerea mea, în România comunismul era nemuritor. Nu știam detalii cu privire la modul în care evoluase situația în Timișoara în cursul zilei de miercuri. Și, cînd s-a tras în plin centrul Bucureștiului, am crezut că totul s-a terminat. Cu gîndul ăsta am rătăcit încă o oră pe străduțele din zonă, prin Parcul Ioanid și în Grădina Icoanei, fără să mai caut pe nimeni. Însă revenind în centru prin C.A. Rosetti, în dreptul Scala, am constatat că mai avem de lucru în București: circulația oprită pe tot bulevardul și carosabilul blocat cu o baricadă improvizată și la Scala.
În următoarele ore: am făcut un tur complet prin tot centrul, am ajuns pînă la Romană, apoi pe Calea Victoriei; m-am oprit acasă (lîngă Cișmigiu) ca să mă schimb și să mănînc; și am revenit în Piața Universității - unde se stătea, se striga și se cînta pur și simplu, fără forțe de ordine. Am stat în Piața Universității pînă pe la, ați ghicit, circa zece fără un sfert - cînd am luat-o spre slujbă.      

Am luat-o, și în acea seară, spre slujba mea de paznic de noapte, în plin bulevard Magheru, ratînd ocazia să fiu împușcat sau arestat noaptea în Piața Universității, nu din prea multă responsabilitate pentru locul de muncă - ci, mai degrabă, pentru paznicul din tura de după-amiază, o stimată doamnă cu doi copii, care intrase în post la ora 14 (deci fix într-un moment în care în tot centrul se întîmplau, deja, chestii) și care nu putea pleca acasă dacă nu ajungeam eu. Am petrecut, deci, noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, 'în siguranță'. Dintr-un loc sigur am tot auzit, spre miezul nopții, focuri de armă dinspre Piață. Dintr-un loc sigur am văzut, la trei dimineața, grupuri de inși echipați în uniforme de gărzi patriotice, cred, și cu lopeți în mîini, trecînd încolonați spre o Piață a Universității dinspre care nu se mai auzea nimic, absolut nimic. Într-un loc sigur am ratat ocazia să dorm vreo secundă noaptea aia, în liniștea sumbră cam de după ora 2, gîndindu-mă ce-ar fi de făcut a doua zi.