I-am spus, am reușit să-i spun, ca să fie clar: în ciuda aparențelor, atunci cînd voi cîștiga la loto, nu-mi fac bagajele pentru Bucureștiul iubit - ci, în funcție de magnitudinea sumei, pentru Barcelona sau, după caz, Lisabona. Iar orașul/teritoriul cu nume din cinci litere rămîne doar o metaforă pentru dispariția de pe fața Pămîntului as mapped by Google. N-am cîștigat nici duminica asta la loto (în bună parte pentru că nu am jucat - potul cel mare s-a luat, joia trecută, pe undeva prin Craiova, și eu nu joc decît cînd reportul la categoria I depășește un milion de euro), dar nu strică să mă pregătesc...
Cristian mi-a atras atenția, pe Facebook, că, aparent, toți cei care am călcat prin Boemia părem a ne fi virusat cu ska :) Chiar dacă, foarte probabil, 'toți' = eu plus încă o persoană, mă aventurez să presupun că prima explicație ține de noutate, de nota exotică :) Ska n-a prea făcut purici prin Europa, cu excepția UK, Germania și, iată, Cehia - dar chiar dacă ar fi făcut, valul (al treilea, conform experților de pe Wikipedia) era pe sfîrșite în anii '90, cînd am început, și noi, să mișunăm prin vecini. Pentru a doua explicație, trebuia să treci prin experiența unui un concert, nu era suficient să asculți - și, odată ajuns acolo, erai cucerit, pentru că nu există concert ska la care să nu danseze toată lumea. Firește, 'dans' era un cuvînt foarte meschin ]n acel context...
Pe 4 ianuarie 1996 dimineața, după doar o noapte de călătorit dinspre București, nu doar că am călcat pe solul Ungariei, dar am așezat pe el și niște bagaje, în fața (nu doar în perimetrul) gării Keleti. Pentru că mă descurcam cu hărțile și planurile, odată ce descoperisem că Kerepesi út se termină chiar lîngă gară, mă decisesem să merg pe jos pînă la numărul 87, cît de rău poate fi ? O oră, trei stații de metro și trei stații de autobuz mai tîrziu, ajungeam înțepenit de frig... nu de frig, de fapt, ci de vînt, la căminul CEU din Budapesta. Era vîntul acela pe care ni-l imaginăm atunci cînd un ne-iubitor de unguri rostește, tăios, sintagma 'pusta maghiară'. Relația mea politicoasă, dar rece, cu Budapesta, a fost marcată pentru totdeauna de dimineața aceea de ianuarie 1996.
Se termina vara lui 1995, se apropia vertiginos momentul plecării la Praga, la Central European University - și începusem să-mi dau seama ce prostie era posibil să fi făcut: aveam foarte multe de lăsat în urmă (sau on hold) într-un moment discutabil. Dar cînd e momentul potrivit pentru ceva, orice...? Așa că, inclusiv voit, eram în întîrziere cu prima versiune a viitoarei Cărți Albastre a Democrației (o producție Pro Democrația) și am anunțat la CEU că întîrzii vreo săptămînă. Chiar și așa, în ziua dinaintea plecării, m-am trezit (ca de obicei) pe la 9, am lucrat toată ziua și toată noaptea la paginare și selecție de fotografii, și ne-am oprit, de nevoie (nu terminasem), deabia pe la 4 dimineața, pentru că la 6 mă urcam în tren. A urmat un drum de 24 de ore în care n-am reușit să ațipesc măcar o secundă, astfel încît, atunci cînd am coborît pe peronul Hlavní Nádraží, eram nedormit de 45 de ore. Dar nu păream obosit deloc atunci cînd am tras adînc în piept mirosul de cale ferată, familiar din copilărie, și am zîmbit: eram acasă !
Răzbunare ! Cînd, într-un an, macedonenii te întorc de la graniță de teamă că, Doamne ferește, ai putea cere azil în frumoasa lor țară, ce poți să faci ? Vă zic eu: să te întorci, în anul următor, ca 'invitat' - de pildă, ca observator la alegerile lor parlamentare, ca membru al echipei americanilor de la NDI. Bine, și cu minimum 400 de dolari în buzunar - dar, cumva, asta n-a mai contat. În 1994, Grecia, căreia nu-i plăcea absolut deloc numele celei mai recente țări despărțite de Iugoslavia, închisese complet granița dintre ele. În consecință, tot traficul comercial rutier dinspre Salonic, dar și dinspre Turcia, se bulucise pe îngusta șosea care făcea legătura dintre Sofia și Skopje. Am stat șapte ore în graniță, am trecut prin controlul efectiv de frontieră foarte rapid, și am intrat în Skopje la două dimineața...
Înainte de a pleca spre ceea ce era, încă (în august 1993), Iugoslavia, eu și tovarășa mea de drum ne-am documentat cum am putut. Cu două zile înainte de a pleca, îmi trecuse prin fața ochilor știrea că foarte recenta scumpire a pîinii de patru ori scosese, la Belgrad, lumea în stradă. Drept care, primele merinde pe care le-am adăpotit în rucsacul meu de 60 de litri au fost vreo patru pîini. Am adăugat rații de lapte praf, cacao și zahăr (din care ar fi trebuit să iasă o pastă cu care puteam supraviețui și pe Marte), plus niște biscuiți. Ne-am luat și țigări, probabil ca să putem plăti băștinașii cu țigări la bucată. Am omis, însă, firește, faptul că Iugoslavia era, încă, o țară comunistă. Pîinea, așa scumpită de patru ori, încă era la jumătate față de prețul din România.
La începutul lui 1992 am ajuns în Moldova. Nu mai știu de ce Moldova, n-aveam ceva anume de făcut acolo, dar cred că a fost o decizie de business :) Din păcate, nici nu s-a pus problema: la sfîrșit de martie, am găsit un Chișinău gri-cenușiu, un fel de Botoșani (nu prea mai am amici în Botoșani, deci cred că scap cu asta!) cu bulevarde ceva mai largi și, poate, mai multe semafoare - dar complet inutile. Și în care, bineînțeles, pe străzi sau în magazine auzeai doar limba rusă - deși mi se răspundea, de regulă, în română, dacă țineam neapărat.
În 1991, în august, am ajuns în Polonia - cît să mă văd, de Sfînta Maria, cu Ioan Paul al II-lea, cu Madona Neagră de la mînăstirea Jasna Góra din Częstochowa și cu alte peste două milioane de persoane care au încercat să facă același lucru, în același loc și în același timp. Tough luck...
Viena, martie 1990 - prima mea ieșire în 'Occident'. Locuiam în apartamentul unui domn care se ocupa, cumva, de toate muzeele din Austria și, cînd priveam pe fereastra camerei, tot cîmpul meu vizual era ocupat de cea mai colorată clădire pe care o văzusem în viața mea - o școală.
Aveam piesa asta pe 'listă', dar de descoperit am descoperit-o într-o dimineață de august 2007, pe o autostradă din munții (sau, mă rog, dealurile foarte înalte ale) Sloveniei. Am coborît din mașină și ceața ne-a învăluit cu timiditate, cît să ne protejeze de cele nouă grade de afară.
Două ore mai tîrziu eram în Veneția, printre turiști în bluze hawaiiene și cu pălării de soare.
Întotdeauna m-am plîns (sau lăudat, după caz) că n-am avut nici măcar bunici 'la țară' - deci, nu tu vacanțe de vară printre animale domestice altele-decît-găini și, implicit, nici-o nostagie după țîrîitul greierilor/cosașilor sau după mirosul de capră.
Dar bunicul meu din partea tatălui nu cred că se născuse la oraș.
Pe urmele lui, tot săptămîna asta, am reușit să ajung, pentru prima oară, la Războieni, Neamț.
N-am găsit nici-un Branea pe vreo uliță sau în cimitirul mînăstirii Războieni (1496). Or fi fost prea săraci - sau poate nu stăteau atât de 'în centru' ca urmașii lor, cine știe... Singurii Branea (de fapt, Brania) au fost de găsit pe niște plăci de marmură, în curtea școlii din centrul comunei.
Aproape că a sosit momentul ! Pe 20 octombrie anul trecut postam fotografia asta, anticipînd un mall - primul mall din Piatra Neamț (don't ask!). Dar acum așteptăm 1 decembrie ca să vedem dacă e vorba de un mall sau de un shopping center... Orice-ar fi, însă, are toate șansele să devină principala locație de socializare, hmm, 'multi-generațională' din Piatra Neamț. Despre motivele pentru care o reședință de județ din România anului 2016 are nevoie de un mall sau de un shopping centerpentru asta - un pic mai încolo :)
Uite-atît de departe de realitate au fost wishlist-urile din ultimii doi ani: 2015 a fost primul an de după 1989 în care nu am ieșit din țară. În cursul anului, mi-a plecat tot felul de lume, la întîlniri în proiecte intermediate de mine - în Italia, Slovacia, Croația, Franța (chiar în săptămîna cu 13 noiembrie!) sau Turcia. Dar eu am tot amînat o ieșire, în ideea că, dacă intru în criză de timp, mă pot urca și pe 31 decembrie în mașină ca să ies pînă în Moldova sau Ucraina (țară 'nouă'! n-am mai fost în Ucraina), să beau o cafea în primul sat de după graniță, apoi să mă întorc, liniștit că mi-am bifat o ieșire din țară și în anul ăsta. Pînă la urmă, exact în poziția asta am și ajuns: pe 31 decembrie aveam o propunere de expediție la Chișinău :) Pînă la urmă, am renunțat, avînd ca principal motiv simbolic faptul că nu trebuie să uit vreodată anul 2015 (inclusiv din motivul mai sus-menționat), să mă învăț minte (?)... Nu c-aș avea ceva cu călătoriile virtuale (și/sau, mă rog, livrești). Dar pînă și Kant, despre care am tot auzit, ani în șir, că nu s-a îndepărtat niciodată de Königsberg - cică a umblat un pic chiar și el. Facem așa: una din plănuirile editoriale ale Epsilon Press, împreună cu geografii de care eram înconjurat la momentul respectiv (să zicem 2008-2012), consta în elaborarea unor ghiduri turistice foarte practice, doar pentru niște orașe (nu țări) - după modelul Rough Guides, dar în care textul central să aparțină cîte unui (sau unor) expați temporari sau permanenți - români care au experimentat orașul respectiv ca pe un 'acasă' pentru o perioadă oarecare. Eu urma să mă ocup de Praga și de Bruxelles, identificasem posibili autori pentru Budapesta, Zagreb, Ljubljana, Barcelona, și urma, evident, să găsesc mai multe persoane pentru același oraș în cazul unor locații cum ar fi Berlin, Roma, Paris sau Londra. Firește, plecînd de la un draft inițial, fiecare ghid se putea dezvolta printr-o operațiune de crowd-writing, căci eram conștient în ce an/i ne aflam... Proiectul nici măcar nu s-a ridicat de la sol. Epsilon Press însăși a ajuns într-o situație și confuză și difuză. Am rămas cu o listă de orașe în aplicația mea AccuWeather de pe telefon, niște orașe în care vreau să știu, la orice oră și cu mimim efort, cum e vremea :> O să scriu de ele...
