Sunday, January 7, 2018

blow: sunday, 1996

Pe 4 ianuarie 1996 dimineața, după doar o noapte de călătorit dinspre București, nu doar că am călcat pe solul Ungariei, dar am așezat pe el și niște bagaje, în fața (nu doar în perimetrul) gării Keleti. Pentru că mă descurcam cu hărțile și planurile, odată ce descoperisem că Kerepesi út se termină chiar lîngă gară, mă decisesem să merg pe jos pînă la numărul 87, cît de rău poate fi ? O oră, trei stații de metro și trei stații de autobuz mai tîrziu, ajungeam înțepenit de frig... nu de frig, de fapt, ci de vînt, la căminul CEU din Budapesta. Era vîntul acela pe care ni-l imaginăm atunci cînd un ne-iubitor de unguri rostește, tăios, sintagma 'pusta maghiară'. Relația mea politicoasă, dar rece, cu Budapesta, a fost marcată pentru totdeauna de dimineața aceea de ianuarie 1996.



Mi-am făcut cazarea, mi-am lăsat bagajele, și am tras o fugă pînă în centru, să schimb niște bani și să aflu unde e Central European University în Budapesta. Și, în următoarele trei ore, cît am identificat locația CEU și am căutat un birou de schimb decent, nu cred că am întîlnit o sută de persoane. Toate gri și morocănoase. Vîntul ăla afurisit le măturase pe toate. Așa că nici nu m-am mai întors la cămin - m-am oprit la gară și am luat primul tren spre casă. Spre Praga.

Dar ce căutam în Budapesta ? Nu există o versiune foarte scurtă, dar pot să încerc... În primul week-end din noiembrie 1995, cît eu trăsesem o fugă la Berlin, să mă văd cu Beti și Grim pe care nu-i mai văzusem din 1991, s-au întîmplat următoarele: în Tel Aviv a fost asasinat Yitzhak Rabin; în Budapesta a avut loc un consiliu profesoral decisiv pentru mutarea, la Budapesta, în sînul universității-mumă, a tuturor departamentelor CEU de la Praga; iar în Praga însăși, la întoarcerea de la întîlnirea din Budapesta, Ernest Gellner găsise liftul defect în clădirea noastră din Prokopova 9, începuse să urce pe scări și făcuse un infarct fatal aparent chiar în fața ușii mele de la etajul doi. 
La doar cîteva ore de la reîntoarcerea mea de la Berlin descopeream că acel castel și planurile de extindere (noi turnulețe, un părculeț, din astea) pe care mi le construisem în două luni de Praga erau praf și pulbere. Nu-l pierdusem doar pe Gellner (din care citisem înainte de a ajunge la Praga, de care pomenisem în interviul de admitere, și cu care aveam planuri de doctorat) - mutarea la Praga ne debarasa și de distinsul conte Kinsky care, dacă i se judecau favorabil toate cererile de retrocedare, avea să dețină în proprietate cam 20% din Praga (ziceau social-democrații cehi). De Otto Pick, care fusese ministru adjunct de externe și se ocupa de institutul ceh de relații internaționale. Iar în decembrie a venit și decanul, William Wallace (cu care dădusem interviul de admitere și cu care urma să-mi fac disertația), să ne spună că liberal-democrații lui tocmai îi propuseseră să se alăture Camerei Lorzilor și că o astfel de propunere cam e de nerefuzat, mai ales că nu prea îi plăcea Budapesta...

Așa că 1996 n-a fost anul Ungariei (în care mai ajunsesem, în martie 1995, pentru un soi de schimb de experiență oengistic, la Szolnok), nici al Germaniei (unde m-am reîntors, în ianuarie 1996, pînă să-mi expire viza), nici al Poloniei (unde m-am reîntors, vara, ca să văd cum arată piața centrală din Cracovia fără juma' de milion de adoratori ai lui Ioan Paul al II-lea în ea) și nici al Slovaciei (don't ask!) - ci al unei alergături continue între ele. Între ele și Praga, Centrul Lumii - cel puțin pînă în octombrie.
Pentru că, deși, de-acum, eram student în Budapesta, în primele trei luni din 1996 am fost, în continuare, și jurnalist 'zilier' la Praga, conform schemei următoare: marți, miercuri și joi eram student full-time; joi seara mă urcam în tren și călătoream toată noaptea, astfel încît vineri, sîmbătă, duminică și luni să lucrez în radio (Radio Europa Liberă, dar asta știați deja); după care, luni seara mă urcam iar în tren astfel încît marți dimineața să ajung primul la școală - pentru că aveam, mereu, prezentări de făcut la primul curs, care începea chiar la ora 8.00. Navetă.
La doar 64 de ore petrecute, pe săptămînă, în Ungaria, n-am văzut și n-am simțit foarte mult din Budapesta pe care o cunoscusem în circumstanțe atît de neentuziasmante. Pentru că drumul pînă în Kerepesi dura aproape o oră și pentru că vîntul acela, stăteam toată ziua în universitate, fie în bibliotecă, fie lipit de calculator (apăruse internetul! cu care eu mă întîlnisem, deja, din anul anterior), fie la 'bufet'. Cea mai vie imagine a Budapestei outdoors a acelor luni, dincolo de agitația din Szabadság tér, mi se pare, pînă în ziua de azi, Buenos Aires-ul care crescuse în Szent István tér atunci cînd s-au filmat acolo cîteva scene din Evita (cum m-am întîlnit eu cu Madonna și cu Banderas, cu ocazia asta, vă povestesc altă dată). Iar descoperirea Budapestei s-a amînat pentru o săptămînă din 1998... 

Adevărul e că Budapesta, toată Ungaria, aveau un an prost. Deabia cu un an înainte guvernul maghiar se desprinsese decisiv de niște restanțe economice de pe vremea comunismului, și veniturile tuturor o luaseră la vale, toată lumea pe care o întîlneam era mofluză. 
Foarte morocănoși și nervoși erau și polițiștii de frontieră slovaci, pentru care eu, un tip cu dublă rezidență cehă și maghiară, care traversam Slovacia lor de două ori pe săptămînă, numai noaptea, fără să-mi manifest nici cea mai mică intenție de a coborî, măcar pentru o ceașcă de cafea, în Bratislava, eram mai mult decît suspect. Cui să povestesc că, deși traversam săptămînal Slovacia încă din ianuarie, am auzit, pentru prima oară, 'mulțumesc' în limba slovacă, deabia în iulie - din gura unei fetițe de 5-6 ani ? Din iulie, mă instalasem 'complet' la Praga, pe un tip nou de aranjament - dar, deoarece îmi expirase permisul de rezidență ceh, trebuia să ies din țară la fiecare 30 de zile, să (vorba aia!) beau o cafea în Bratislava și să iau primul tren înapoi. Așa am și făcut, dar după alte 30 de zile am preferat o ieșire în Polonia, la Cracovia, a cărei piață centrală avea atîtea (ok, și atîția) în comun cu Praga.

Și, printre toate astea, o vară cu Zuby Nehty. Všechny cesty = toate călătoriile sau toate căile de urmat, după caz. Sigur, 'vară' e un fel de-a spune - 'noi, în Praga' avem o vorbă: nu știi niciodată în ce săptămînă pică vara anul ăsta. Deci, poate nu foarte însorită, dar luminoasă.

După care, s-a făcut octombrie și decizia reîntoarcerii în România, deși știam că nu mă mai așteaptă nimic acolo. Doar o curiozitate morbidă: oare cum o să fie în România lui Constantinescu ? Ce să spun, altă viață...