against the

against the

Posted by Lucian Branea on Sunday, November 28, 2010

eu vara nu scriu (3)

Ieri am povestit unde e de scris (vara) în Londra. De fapt, am exagerat puțin - deși ai acolo statuie a lui Shakespeare și alți 200 de piețași care te supraveghează într-un spațiu destul de comprimat, n-ai nici-o masă. Dacă nu poți să scrii stînd în fund, pe iarbă, sau direct pe smartphone, nu e fun.

Așa că, după ce am analizat toate opțiunile posibile, m-aș muta într-un loc unde se stă jos. Cu bere. Și la o temperatură optimă ! Praga, anyone...?

Praga - oriunde. Cînd am călcat prima oară acolo, în 1995, pub-urile erau ticsite cu tineri americani, de regulă singuri la o masă pe care se aflau o mașină de scris (sau chiar un bunic al laptop-ului) și invariabilul pahar de absint (da, era legal!), trebăluind la viitorul lor luminos de 'următorul Hemingway'. Lucrurile s-au mai schimbat de-atunci, dar berea pe care o beau toți ceilalți, ne-americanii, adică, nu s-a schimbat deloc: e la fel de fabuloasă. Nu vă lăsați păcăliți de Staropramenul produs în România, care e o glumă foarte nesărată - Staropramen e divină ! 

Dacă fugiți de turiști, care stau chiorchine doar în centrul vechi și pe traseul dintre acesta și Hrad, e bine să știți că fiecare crîșmă locală administrează, de regulă, cîte o singură marcă de bere. În 1995, cînd te așezai la masă într-una din astea, chelnerul nici nu venea să-ți ia comanda - cînd apărea prima oară lîngă tine venea din start cu a) cîte o bere pentru fiecare dintre cei prezenți și b) cu un dreptunghi de hîrtie (care urma să rămînă pe masă) pe care erau marcate, prin bețișoare, numărul berilor livrate. Într-un colțișor al hîrtiei, normal, ca să fie loc pentru toate bețișoarele ce ar fi urmat.    

Cît despre vreme, pe căldurile astea, vă zic doar atît: în Praga există, de regulă, doar cam o săptămînă de vară pe an - și nu știi niciodată cînd pică.

Să tot scrii, ce să zic... Dar, poate mă repet, nu în Piatra Neamț.   

eu vara nu scriu (2)

Da, cînd am scris ieri telegrama aia despre ce bine mi-ar fi acum în Plaça del Pi, știam deja de atacul armat din Barcelona. Însă, zău, un oraș ca ăsta nu merită boicotat pentru un incident cu adevărat izolat. 
În primul rînd, pentru că e un oraș adevărat. Arată ca un oraș, se comportă ca un oraș, deci e un oraș :) În al doilea rînd, pentru că toți designerii geniali posibili și-au făcut de cap pe străzile și prin clădirile lui - și asta nu numai în centrul centrului, zău ! În al treilea rînd, pentru că, în pauzele de muncă, toți acești creativi nemaipomeniți umblă pe lîngă tine pe stradă, beau cu tine o sangria, stau alăturu de tine pe bordură în Plaça Reial.
Și încă nici n-am pomenit de Razzmatazz :) Eh, cum cine-i Razzmatazz, mai căutați și voi pe Google...

Căci azi - o telegramă desptre Londra. Mai exact, Leicester Square.

Nu există să am drum prin Londra, fie și pentru cîteva ore, și să nu ajung în Leicester Square (pînă anul trecut era pe lista scurtă și Waterstones-ul de la Piccadilly Circus, dar uite că s-a întîmplat - a trebuit să aleg între ele și am ales Leicester Square).   

Dacă există, în Europa, un templu al filmului, apăi acolo e: Leicester Square e înconjurată de cele mai faimoase săli de cinema de pe continent, iar perimetrul ei (sigur mai puțin de două hectare) a văzut mai multe covoare roșii decît intrarea în sediul guvernului României, de pildă. 

Să știți că nu toată lumea stă pe iarbă, sînt și niște băncuțe acolo - dar prea puține. Dar, mă rog, oriunde ai sta în Leicester Square cu un Starbucks în mînă te afli (ok, mă aflu), temporar, în centrul lumii.

Revin și mîine. Alt oraș, nici-o plajă (sîc).   

evening waterflower

[evening waterflower - London, UK, Sep 2014]

miercurea fără cuvinte

toamna nu-i ca vara

Ne-am înțeles că iarna nu-i ca vara, da ? E clar, copii ? E limpede ?
Bun, acuma să facem saltul logic următor: nici toamna nu-i ca vara.

Față cu breaking news-urile de duminică referitoare la procesul de votare în unele secții de vot din străinătate mi-a venit să observ că, totuși, aceste alegeri au luat prin surprindere pe absolut toată lumea - și pe votanți și pe ziariști, nu numai pe oamenii ceia din ambasade. Nu prea am înțeles de ce a fost o surpriză uluitoare că personalul diplomatic românesc e compus, zdrobitor de preponderent, din funcționari publici care reacționează mai degrabă doar cînd țipă un șef la ei - avantajul unora dintre noi este doar că, spre deosebire de funcționarii din administrațiile fiscale, cei din ambasadele și consulatele României pot fi evitați toată viața. 

Dincolo de asta:
1. Era de bănuit că nu pot să apară, peste noapte, secții noi de votare (vezi mai jos comunicatul BEC, cu referire la Legea 370/2004). O secție de votare nu e chiar o tarabă, pe stradă, încropită dintr-o masă pliantă - vine cu niște condiții: logistice, de securitate și nu numai.

2. Are dreptate și domnul acela de la Londra: ambasadele își calibrează necesarul de ștampile, cabine de votare etc. în funcție de o estimare privind numărul de votanți. Dar funcționarii unei ambasade n-au cum să afle cîtă lume vine la vot decît dacă primesc 'de undeva' o hîrtie, semnată și, eventual, ștampilată, prin care sînt informați de acest lucru. Doar noi, ăștia, care stăm toată ziulica pe Facebook, și care mai dăm o fugă la Londra atunci cînd cîștigăm la loto, știm că numărul românilor din nord-vestul și sud-vestul Londrei a crescut mai mult decît substanțial în ultima vreme - ambasada din Londra trebuie, însă, să fie informată de acest lucru.

3. Misiunea diplomatică românească din Paris e singura de pe glob în care am desfășurat, vreodată, o operațiune de orice fel: întîlnirea finală dintr-un proiect Socrates II / Grundtvig coordonat de mine, desfășurată în iunie 2005, în care am reușit să-l aducem pe Augusto Boal însuși - care a și susținut, cu noi, un workshop de două zile. Nu m-am ocupat eu de logistica găzduirii, habar n-am cine era ambasador atunci, nu l-am întîlnit - nu e ca și cum ambasadorul român s-ar fi putut grăbi să-l întîlnească pe Boal sau chiar să se amestece cu jurnaliștii francezi care au dat buzna la lansarea publicației generate în proiect. Dar Parisul e una dintre cele cîteva capitale din lume în care personalul diplomatic chiar trebuie să fie compus, integral, din profesioniști de vîrf. În ciuda acestui fapt, personajul cu nervii tremurători care a chemat, acolo, poliția franceză, de parcă ambasada României ar fi fost ambasada vreunui stat dictatorial asaltată de protestatari furioși, ar fi minunat dacă ar fi, curînd, expediat să-și exerseze franceza pe undeva prin Africa Centrală, de pildă - unde pericolul de a-și întîlni compatrioți care vor ceva, orice, de la ambasada țării lor să fie redus la maximum. 

Hai, baftă pe 16 noiembrie, că avem treabă :)

Inceputul sfarsitului democratiei from Madalina Rosca on Vimeo.

looking forward to

Post by Lucian Branea.

unde fugim de-acasă: top 3, capitalele europene ale lumii !

Încă nu m-am apucat să scriu despre multele orașe în care aș vrea să mă aflu iarna asta, dar mai am un set scurt de propuneri, cît să vă conving să dati o tură pe e-avion, să vedeți ce vă așteaptă (numai vești bune, zău!) atunci cînd începeți să vă planificați decembrie și revelionul. De data asta: capitalele europene ale lumii ! :)

Londra e pe primul loc în această companie - ca o destinație către care mă îndrept oricînd am în buzunare nu numai bani de hostel, ci și bani de cărți, în calitate de aproape-fostă capitală culturală a lumii. În Londra am ajuns pentru prima oară tot într-un noiembrie - în tranzit către și dinspre o conferință undeva mai în sudul Angliei. În virtutea unor lecturi liceenești din Dickens (din care reținusem multă ceață și o umezeală foarte persistentă), venisem echipat cu... ce mai încolo și-ncoace, cu un fel de șubă. Dar în toată săptămîna aceea de noiembrie am avut parte numai de soare, în absolut fiecare zi. Sigur, erau doar vreo 10-12 grade afară, dar la temperatura asta, de pe străzile Londrei nu dispăruseră încă, deloc, sandalele ! Poate o să le vedeți și voi, în Leicester Square, la un picnic printre cele mai celebre cinematografe din Europa. Cu atît mai mult, în Waterstones-ul de lîngă Piccadilly Square, cea mai mare librărie din (tot) Europa. Cît despre rolul sandalelor în clubbing week-end, o adevărată experiență culturală nu doar în Londra, ci oriunde în Marea Britanie, o să vorbim altă dată...

Bruxelles, capitala pe bune a Europei, e un oraș cam nesuferit călătorului în orice anotimp - că te plouă de nu știi de tine. Prima oară am ajuns în Bruxelles în martie - și m-a plouat din prima pînă în ultima secundă. Iar în anul și un sfert pe care l-am petrecut acolo mi s-a întîmplat o dată și să mă uit pe geam, înainte de a ieși din casă într-un tricou mai gros - și, pînă să fac o sută de metri pînă la colțul străzii, să mă ningă ! La momentul respectiv, am dat vina pe vecinătatea Parlamentului European - în baza principiului că oriunde sînt mulți parlamentari la un loc, pînă și vremea devine incontrolabilă. Dar cînd stai sub umbrelă, în Grote Markt sau Petit Sablon cu melcii ăia într-un cornet de hîrtie, parcă nu-ți mai pasă...

Berlin, aproape-viitoarea capitală culturală a lumii, e tot un oraș destul de imposibil iarna - pe care l-am întîlnit, prima oară, tot într-un noiembrie (serios, deabia acum mi-am dat seama că noiembrie a tot fost o lună predestinată descoperirilor de orașe noi - poate din cauza prețurilor biletelor de avion!). Dar acolo unde o să vreți să descoperiți aproape-viitoarea capitală culturală a lumii nici nu plouă, nici nu ninge, numai muza te atinge... În săli de spectacole și expoziții, în numeroasele pasaje acoperite, sau chiar Unter den Linden - adică pe sub ceva, o să vedeți ce...       

Dacă te-am convins (pînă acum am tot vorbit 'la plural' pentru că nici în Londra, nici în Bruxelles, nici în Berlin nu e de mers de unul singur, mai ales iarna!), devino și fan-ul paginii E-avion și descoperă super-oferte de Black Friday. Dar numai dacă ai mai puțin de 5000 de prieteni pe Facebook - că ți-i faci acolo pe restul, zău :)