eu vara nu scriu (2)

Da, cînd am scris ieri telegrama aia despre ce bine mi-ar fi acum în Plaça del Pi, știam deja de atacul armat din Barcelona. Însă, zău, un oraș ca ăsta nu merită boicotat pentru un incident cu adevărat izolat. 
În primul rînd, pentru că e un oraș adevărat. Arată ca un oraș, se comportă ca un oraș, deci e un oraș :) În al doilea rînd, pentru că toți designerii geniali posibili și-au făcut de cap pe străzile și prin clădirile lui - și asta nu numai în centrul centrului, zău ! În al treilea rînd, pentru că, în pauzele de muncă, toți acești creativi nemaipomeniți umblă pe lîngă tine pe stradă, beau cu tine o sangria, stau alăturu de tine pe bordură în Plaça Reial.
Și încă nici n-am pomenit de Razzmatazz :) Eh, cum cine-i Razzmatazz, mai căutați și voi pe Google...

Căci azi - o telegramă desptre Londra. Mai exact, Leicester Square.

Nu există să am drum prin Londra, fie și pentru cîteva ore, și să nu ajung în Leicester Square (pînă anul trecut era pe lista scurtă și Waterstones-ul de la Piccadilly Circus, dar uite că s-a întîmplat - a trebuit să aleg între ele și am ales Leicester Square).   

Dacă există, în Europa, un templu al filmului, apăi acolo e: Leicester Square e înconjurată de cele mai faimoase săli de cinema de pe continent, iar perimetrul ei (sigur mai puțin de două hectare) a văzut mai multe covoare roșii decît intrarea în sediul guvernului României, de pildă. 

Să știți că nu toată lumea stă pe iarbă, sînt și niște băncuțe acolo - dar prea puține. Dar, mă rog, oriunde ai sta în Leicester Square cu un Starbucks în mînă te afli (ok, mă aflu), temporar, în centrul lumii.

Revin și mîine. Alt oraș, nici-o plajă (sîc).