După ce Anca, Adina, Adi și cu mine ne-am întors din Portugalia sau, mai exact, după ce ne-am dezmeticit de Portugalia, ne-a lovit panica. Descinderea la București urma să aibă loc în ultima săptămână din noiembrie, ceea ce limita sever opțiunile de spațiu (și cu interior și cu exterior) în care să punem la cale un labirint. Mai degrabă din motive de evitare a confuziei cu privire la termenul de 'teatru', dar și ca să evităm cineștiece atitudine condescendentă, nici n-am luat în calcul vreun teatru public, iar teatrele independente nu aveau spații prea generoase în 2008. De un spațiu abandonat, o casă sau un spațiu fost industrial, nici nu putea fi vorba din cauză de noiembrie. Așa că, până la urmă, după ce am tot tăiat denumiri de pe o listă de altfel foarte scurtă, ne-am încercat norocul cu Muzeul Țăranului Român. Adina a pus la cale o întâlnire cu Vintilă Mihăilescu (director al muzeului la momentul respectiv) și, după un pitch de vreo juma' de oră, Adina și cu mine am ieșit din biroul lui cu garanția primului nostru performance în România !
Showing posts with label teatru labirint. Show all posts
Showing posts with label teatru labirint. Show all posts
Wednesday, November 14, 2018
cum a fost cu teatrul labirint - (4) copilul rătăcit în muzeu
Toamna 2008, deci.
După ce Anca, Adina, Adi și cu mine ne-am întors din Portugalia sau, mai exact, după ce ne-am dezmeticit de Portugalia, ne-a lovit panica. Descinderea la București urma să aibă loc în ultima săptămână din noiembrie, ceea ce limita sever opțiunile de spațiu (și cu interior și cu exterior) în care să punem la cale un labirint. Mai degrabă din motive de evitare a confuziei cu privire la termenul de 'teatru', dar și ca să evităm cineștiece atitudine condescendentă, nici n-am luat în calcul vreun teatru public, iar teatrele independente nu aveau spații prea generoase în 2008. De un spațiu abandonat, o casă sau un spațiu fost industrial, nici nu putea fi vorba din cauză de noiembrie. Așa că, până la urmă, după ce am tot tăiat denumiri de pe o listă de altfel foarte scurtă, ne-am încercat norocul cu Muzeul Țăranului Român. Adina a pus la cale o întâlnire cu Vintilă Mihăilescu (director al muzeului la momentul respectiv) și, după un pitch de vreo juma' de oră, Adina și cu mine am ieșit din biroul lui cu garanția primului nostru performance în România !
După ce Anca, Adina, Adi și cu mine ne-am întors din Portugalia sau, mai exact, după ce ne-am dezmeticit de Portugalia, ne-a lovit panica. Descinderea la București urma să aibă loc în ultima săptămână din noiembrie, ceea ce limita sever opțiunile de spațiu (și cu interior și cu exterior) în care să punem la cale un labirint. Mai degrabă din motive de evitare a confuziei cu privire la termenul de 'teatru', dar și ca să evităm cineștiece atitudine condescendentă, nici n-am luat în calcul vreun teatru public, iar teatrele independente nu aveau spații prea generoase în 2008. De un spațiu abandonat, o casă sau un spațiu fost industrial, nici nu putea fi vorba din cauză de noiembrie. Așa că, până la urmă, după ce am tot tăiat denumiri de pe o listă de altfel foarte scurtă, ne-am încercat norocul cu Muzeul Țăranului Român. Adina a pus la cale o întâlnire cu Vintilă Mihăilescu (director al muzeului la momentul respectiv) și, după un pitch de vreo juma' de oră, Adina și cu mine am ieșit din biroul lui cu garanția primului nostru performance în România !
Friday, November 2, 2018
cum a fost cu teatrul labirint - (3) debuturile
În vara anului 2008, lucrurile stăteau cam așa: aveam în derulare proiectul internațional TIKTIKA, de care am pomenit; aveam în derulare, dar încă blocat pe linia de start, proiectul Povestind Bucureștiul; se afla încă în evaluare, în curs de aprobare, primul nostru proiect internațional 'mare' - pe o temă de media literacy, fără legătură directă cu teatrul labirint, dar cu un focus pe media digitale care urma să injecteze resurse și în aventurile noastre performative; aveam deja câștigat și urma să demareze în septembrie un proiect 'mijlociu' de media literacy, tot internațional, care urma să facă joncțiunea cu proiectul 'mare' la un moment dat, în 2009; și, în fine, ne pregăteam să depunem, la 1 septembrie, o cerere de finanțare pentru ceea ce avea să fie Cui îi este frică de Minotaur, un proiect în care urma să rătăcim în labirint niște elevi din Focșani. Direcțiile erau, deci, clare: educație media (digitale) și teatru labirint. Și exista o bază de sustenabilitate care se extindea până în 2010. Era momentul să ne înmulțim.
Pe lângă toate cele de mai sus, Iwan ne mai invitase să fim parteneri într-un proiect de tineret, unul punctual, în care susținea un workshop de teatru labirint (urmat, firesc, de spectacol) la sfârșitul lunii septembrie, în Milano. Am decis, deci, să lansăm, în plină vară, o selecție publică pentru cei patru participanți care urmau să ajungă acolo, vizând studenți sau, oricum, tineri, cărora urma să le plătim noi tot (da, era proiect de tineret, cu transportul decontat, dar exista o taxă de participare). Și care, la întoarcere, urmau să aibă statut de voluntari și să lucreze cu noi cât o fi să fie. Mai am și acum un folder cu CV-uri și scrisori de intenție (deși nu s-au păstrat toate, au fost 34) - din care i-am extras pe Ștefana Popa (studentă la Regie), Lavinia Cârcu (Politehnică în București și Psihologie în Cluj), Sonia Balogh (Sociologie) și Bogdan Nechifor (Actorie). I-am invitat la o întâlnire în Cișmigiu înaintea plecării, la început de septembrie 2008, ca să le spunem că teatrul labirint nu poate fi descris și că vorbim noi la întoarcere :) De fapt, ne protejam - pentru că workshop-ul lor avea loc la sfârșitul lunii.
Între timp, noi înșine urma să trecem prin prima noastră experiență mai elaborată (dar fără Iwan), la mijlocul lui septembrie, în Portugalia, unde avea loc o nouă întâlnire de proiect TIKTIKA. Noi, adică Anca Rotescu, Adina Popescu, Adrian Ciglenean și cu mine.
Pe lângă toate cele de mai sus, Iwan ne mai invitase să fim parteneri într-un proiect de tineret, unul punctual, în care susținea un workshop de teatru labirint (urmat, firesc, de spectacol) la sfârșitul lunii septembrie, în Milano. Am decis, deci, să lansăm, în plină vară, o selecție publică pentru cei patru participanți care urmau să ajungă acolo, vizând studenți sau, oricum, tineri, cărora urma să le plătim noi tot (da, era proiect de tineret, cu transportul decontat, dar exista o taxă de participare). Și care, la întoarcere, urmau să aibă statut de voluntari și să lucreze cu noi cât o fi să fie. Mai am și acum un folder cu CV-uri și scrisori de intenție (deși nu s-au păstrat toate, au fost 34) - din care i-am extras pe Ștefana Popa (studentă la Regie), Lavinia Cârcu (Politehnică în București și Psihologie în Cluj), Sonia Balogh (Sociologie) și Bogdan Nechifor (Actorie). I-am invitat la o întâlnire în Cișmigiu înaintea plecării, la început de septembrie 2008, ca să le spunem că teatrul labirint nu poate fi descris și că vorbim noi la întoarcere :) De fapt, ne protejam - pentru că workshop-ul lor avea loc la sfârșitul lunii.
Între timp, noi înșine urma să trecem prin prima noastră experiență mai elaborată (dar fără Iwan), la mijlocul lui septembrie, în Portugalia, unde avea loc o nouă întâlnire de proiect TIKTIKA. Noi, adică Anca Rotescu, Adina Popescu, Adrian Ciglenean și cu mine.
Tuesday, October 16, 2018
cum a fost cu teatrul labirint - (2) ce-i asta, de fapt
Multă vreme am evitat să definim, sau măcar să descriem teatrul labirint. Am preferat să transmitem mesajul 'trebuie să treci printr-un spectacol ca să înțelegi, vorbim după aia'. Eventual, dacă eram presați, spuneam că e o formă de teatru participativ.
Chiar și după ce ne-am lămurit cât de cât, actorii profesioniști au preferat un discurs descriptiv mai liric, așaaa :) Eu, care redactam proiecte și care trebuia să conving potențiali viitori parteneri să colaboreze într-un fel sau altul, am ajuns, după un timp, la o formulă ceva mai narativă. Cum ar fi:
* Teatrul labirint este site-specific performance, dedicat unui anumit spațiu. Ne alegem sau ni se oferă un spațiu (sau set de spații conexe) anume și construim un (o?) performance grefat pe particularitățile acelui spațiu, care devine unul din 'personaje'.
* E de la sine înțeles că spațiul respectiv este unul neconvențional, nu o sală de teatru și nici măcar o încăpere - drept care nu avem o scenă și locuri pentru niște spectatori care privesc un spectacol. În fapt, acest tip de performance constă într-un itinerariu prin varii spații (interioare, exterioare) pe care spectatorii îl parcurg unul câte unul* - și, pe măsură ce parcurg acest traseu, în diverse puncte predeterminate ale acestuia, li se întâmplă lucruri.
* Teatrul labirint este o formă de teatru imersiv. Da, am tot scris în cereri de finanțare și am tot spus ziariștilor că e vorba de teatru participativ, dar am folosit această referință doar pentru că termenul 'participativ' era unul care, prin aparența de familiaritate, sugruma din fașă întrebarea-reflex "cum adică imersiv?"
Chiar și după ce ne-am lămurit cât de cât, actorii profesioniști au preferat un discurs descriptiv mai liric, așaaa :) Eu, care redactam proiecte și care trebuia să conving potențiali viitori parteneri să colaboreze într-un fel sau altul, am ajuns, după un timp, la o formulă ceva mai narativă. Cum ar fi:
* Teatrul labirint este site-specific performance, dedicat unui anumit spațiu. Ne alegem sau ni se oferă un spațiu (sau set de spații conexe) anume și construim un (o?) performance grefat pe particularitățile acelui spațiu, care devine unul din 'personaje'.
* E de la sine înțeles că spațiul respectiv este unul neconvențional, nu o sală de teatru și nici măcar o încăpere - drept care nu avem o scenă și locuri pentru niște spectatori care privesc un spectacol. În fapt, acest tip de performance constă într-un itinerariu prin varii spații (interioare, exterioare) pe care spectatorii îl parcurg unul câte unul* - și, pe măsură ce parcurg acest traseu, în diverse puncte predeterminate ale acestuia, li se întâmplă lucruri.
* Teatrul labirint este o formă de teatru imersiv. Da, am tot scris în cereri de finanțare și am tot spus ziariștilor că e vorba de teatru participativ, dar am folosit această referință doar pentru că termenul 'participativ' era unul care, prin aparența de familiaritate, sugruma din fașă întrebarea-reflex "cum adică imersiv?"
Lavinia și Ramona - mai 2009, Povestind Bucureștiul
Tuesday, October 9, 2018
cum a fost cu teatrul labirint - (1) preistoria
În noiembrie 2018 se împlinesc 10 ani de la primul nostru* spectacol de teatru labirint în România. Și cum, din câte știu eu, în toată această perioadă nu s-a încumetat nimeni să spună povestea asta, aș îndrăzni eu s-o fac acum. Relatând, firește, versiunea mea.
Punctul meu de vedere e cel al inițiatorului acestei aventuri, deci un tip care are o viziune de ansamblu măcar datorită faptului că a acumulat și păstrat mai multă documentație pentru mai mult timp decât oricine altcineva :) Apoi, însă, este cel al cuiva care, de voie, de nevoie, s-a văzut blocat, de cele mai multe ori, într-un rol de 'producător'. În calitatea mea de director executiv al Asociației Epsilon III din București, am inițiat, creat, girat și susținut proiecte - cadrul în care s-au dezvoltat ateliere/workshop-uri care au generat spectacole. Din cauza acestei posturi, în cazul proiectelor derulate strict în România, obligațiile manageriale, financiare și logistice nu mi-au permis, de regulă, să particip efectiv la workshop-uri ca viitor 'actor' într-un spectacol - acest lucru se întâmpla ocazional, iar atunci când se întâmpla, eram, pur și simplu, fixer (cineva care știe cum funcționează un spectacol de teatru labirint, știe spectacolul în cauză, și care, deci, poate și dă ture prin perimetrul acestuia, alimentând 'actorii' cu apă, țigări sau elemente de recuzită, semnalând și reparând tempo-uri date peste cap, dar și care, din când în când, e dublură temporară pentru câte un 'actor' care e nevoit să lipsească niște minute din peisaj). În afara țării, însă, am fost, de regulă, participant cuminte la workshop-uri și, deci, 'actor'. În fine, mă aflam tot în afara țării în singura ocazie când am jucat rolul de trainer secund (echivalentul asistentului de regizor, dacă vreți).
[pauză pentru efect dramatic]
'Preistoria' sejurului în labirint poate fi post-datată, fără aportul a prea mult carbon, cu excepția celui generat de fumatul intensiv, indispensabil activării memoriei, în 2003. Lucram, din noiembrie 2002, la Fundația CONCEPT (din București, condusă de Radu Mateescu), o componentă a rețelei Soros/pentru o Societate Deschisă care administra programele de 'artă și cultură' ale rețelei. Și primul proiect pe care l-am redactat acolo a fost unul numit Forum Theatre in Adult Education - solicitând finanțare din programul Socrates II, sub-programul Grundtvig. Acest Socrates II era programul Comisiei Europene pentru educație, și numele lui Grundtvig, 'inventatorul' universităților populare, patrona sub-programul care se ocupa de educația adulților. Iar eu lucram cu Socrates II încă din 2000 - ba în calitate de coordonator al rețelei naționale de promotori, ba ca formator, ba ca evaluator, ba și ca partener în proiecte (două, până la momentul 2003).
Conceptul nu era al meu - eu habar n-aveam, pe atunci, de teatru forum, Teatrul Oprimaților și, deci, nici de Augusto Boal. Am conceput, deci, o schemă simplă de proiect: avem o metodă nouă (?), inovatoare, aproape exotică (Teatrul Oprimaților se născuse, la urma urmelor, în Brazilia!) de educație non-formală (nici această sintagmă nu circula, în România, pe-atunci), drept care avem un proiect în care derulăm niște workshop-uri care includ performances cu public, observăm și documentăm procesul și, la final, producem un handbook (un manual, dacă vreți).
Acest proiect, derulat în perioada 2003-2005, a fost extrem de important din mai multe puncte de vedere. În primul rând, a fost primul proiect în care s-a lucrat, în România, cu teatru forum. Partenerii (din Danemarca, Anglia, Țara Galilor, Irlanda, Franța, Portugalia, Bulgaria - plus parteneri asociați din Italia, Estonia și România, dar și organizații din Serbia și Macedonia, care nu aveau acces la finanțare Socrates II/Grundtvig) veneau, majoritatea, dintr-un proiect anterior, ECU-Net, în care se desfășurase o succesiune de training-uri, inclusiv cu români. Dar primul training de teatru forum finalizat cu performance a avut loc la Tîrgu Mureș în 2004 - gazdele fiind Teatrul Ariel (Gavril Cadariu) și Fundația Dramafest (Alina Nelega). Eu, cel puțin, deabia în acest proiect m-am întâlnit prima oară cu metode, procese și spectacole de teatru participativ.
În al doilea rând, am făcut ce-am făcut [noi, Fundația CONCEPT, adică!] și, la ultima întâlnire de proiect (Paris, iunie 2005), la care am lansat și publicația pe care am produs-o, Adventures in Forum Theatre, l-am adus pe Boal însuși. Sigur, Boal umbla deja cu baston și a fost însoțit de fiul său, Julian, dar chiar și-așa, a susținut un workshop de două zile cu noi și a ieșit și în public la lansarea publicației - toată operațiunea s-a desfășurat în clădirea actualului ICR Paris. Firește, în anii care au urmat, am deschis (doar) de vreo patru sau cinci ori gura spunând că sunt unul din foarte puținii români din lume (și în viață) care au participat la un workshop al lui Boal, dar probabil că nu m-a crezut nimeni, niciodată. Așa că, iată o fotografie făcută cu bijuteria mea de atunci, un Nokia 6630, în care apare Augusto Boal alături de Anca Rotescu.
Punctul meu de vedere e cel al inițiatorului acestei aventuri, deci un tip care are o viziune de ansamblu măcar datorită faptului că a acumulat și păstrat mai multă documentație pentru mai mult timp decât oricine altcineva :) Apoi, însă, este cel al cuiva care, de voie, de nevoie, s-a văzut blocat, de cele mai multe ori, într-un rol de 'producător'. În calitatea mea de director executiv al Asociației Epsilon III din București, am inițiat, creat, girat și susținut proiecte - cadrul în care s-au dezvoltat ateliere/workshop-uri care au generat spectacole. Din cauza acestei posturi, în cazul proiectelor derulate strict în România, obligațiile manageriale, financiare și logistice nu mi-au permis, de regulă, să particip efectiv la workshop-uri ca viitor 'actor' într-un spectacol - acest lucru se întâmpla ocazional, iar atunci când se întâmpla, eram, pur și simplu, fixer (cineva care știe cum funcționează un spectacol de teatru labirint, știe spectacolul în cauză, și care, deci, poate și dă ture prin perimetrul acestuia, alimentând 'actorii' cu apă, țigări sau elemente de recuzită, semnalând și reparând tempo-uri date peste cap, dar și care, din când în când, e dublură temporară pentru câte un 'actor' care e nevoit să lipsească niște minute din peisaj). În afara țării, însă, am fost, de regulă, participant cuminte la workshop-uri și, deci, 'actor'. În fine, mă aflam tot în afara țării în singura ocazie când am jucat rolul de trainer secund (echivalentul asistentului de regizor, dacă vreți).
[pauză pentru efect dramatic]
'Preistoria' sejurului în labirint poate fi post-datată, fără aportul a prea mult carbon, cu excepția celui generat de fumatul intensiv, indispensabil activării memoriei, în 2003. Lucram, din noiembrie 2002, la Fundația CONCEPT (din București, condusă de Radu Mateescu), o componentă a rețelei Soros/pentru o Societate Deschisă care administra programele de 'artă și cultură' ale rețelei. Și primul proiect pe care l-am redactat acolo a fost unul numit Forum Theatre in Adult Education - solicitând finanțare din programul Socrates II, sub-programul Grundtvig. Acest Socrates II era programul Comisiei Europene pentru educație, și numele lui Grundtvig, 'inventatorul' universităților populare, patrona sub-programul care se ocupa de educația adulților. Iar eu lucram cu Socrates II încă din 2000 - ba în calitate de coordonator al rețelei naționale de promotori, ba ca formator, ba ca evaluator, ba și ca partener în proiecte (două, până la momentul 2003).
Conceptul nu era al meu - eu habar n-aveam, pe atunci, de teatru forum, Teatrul Oprimaților și, deci, nici de Augusto Boal. Am conceput, deci, o schemă simplă de proiect: avem o metodă nouă (?), inovatoare, aproape exotică (Teatrul Oprimaților se născuse, la urma urmelor, în Brazilia!) de educație non-formală (nici această sintagmă nu circula, în România, pe-atunci), drept care avem un proiect în care derulăm niște workshop-uri care includ performances cu public, observăm și documentăm procesul și, la final, producem un handbook (un manual, dacă vreți).
Acest proiect, derulat în perioada 2003-2005, a fost extrem de important din mai multe puncte de vedere. În primul rând, a fost primul proiect în care s-a lucrat, în România, cu teatru forum. Partenerii (din Danemarca, Anglia, Țara Galilor, Irlanda, Franța, Portugalia, Bulgaria - plus parteneri asociați din Italia, Estonia și România, dar și organizații din Serbia și Macedonia, care nu aveau acces la finanțare Socrates II/Grundtvig) veneau, majoritatea, dintr-un proiect anterior, ECU-Net, în care se desfășurase o succesiune de training-uri, inclusiv cu români. Dar primul training de teatru forum finalizat cu performance a avut loc la Tîrgu Mureș în 2004 - gazdele fiind Teatrul Ariel (Gavril Cadariu) și Fundația Dramafest (Alina Nelega). Eu, cel puțin, deabia în acest proiect m-am întâlnit prima oară cu metode, procese și spectacole de teatru participativ.
În al doilea rând, am făcut ce-am făcut [noi, Fundația CONCEPT, adică!] și, la ultima întâlnire de proiect (Paris, iunie 2005), la care am lansat și publicația pe care am produs-o, Adventures in Forum Theatre, l-am adus pe Boal însuși. Sigur, Boal umbla deja cu baston și a fost însoțit de fiul său, Julian, dar chiar și-așa, a susținut un workshop de două zile cu noi și a ieșit și în public la lansarea publicației - toată operațiunea s-a desfășurat în clădirea actualului ICR Paris. Firește, în anii care au urmat, am deschis (doar) de vreo patru sau cinci ori gura spunând că sunt unul din foarte puținii români din lume (și în viață) care au participat la un workshop al lui Boal, dar probabil că nu m-a crezut nimeni, niciodată. Așa că, iată o fotografie făcută cu bijuteria mea de atunci, un Nokia 6630, în care apare Augusto Boal alături de Anca Rotescu.
Sunday, April 30, 2017
Wednesday, April 26, 2017
Monday, April 24, 2017
Saturday, March 4, 2017
Thursday, March 2, 2017
manchester by the weird forest
Manchester, UK - 18 aprilie 2012
pregătind un spectacol de teatru labirint în incinta The Manchester Museum
Thursday, July 9, 2015
povestind bucureștiul
Planul inițial al întregului proiect Povestind Bucureștiul, derulat de Asociația Epsilon III în 2008-2009, era
· să lanseze
un apel public solicitînd povestiri (în format text, foto și video) focalizate
asupra unor experiențe specifice Bucureștiului; apoi
· să
evalueze povestirile colectate, selectînd un număr de povestitori iscusiți, cu
care
· să
lucrăm de-a lungul unei serii de ateliere, adaptînd povestirile astfel încît
acestea să genereze
· un
spectacol de teatru labirint
· și
o expoziție (inclusă în itinerariul de teatru labirint, cel mai probabil în
finalul acesteia),
· precum
și o publicație care să include cele mai remarcabile povestiri.
Cu toate acestea, solicitarea noastră de povestiri a avut un succes excesiv (în special după ce am pierdut controlul asupra promovării via Facebook, iar proiectul a fost prezentat, printre multe altele, și la MTV România), ceea ce a impus modificarea planului: ne-am extins aria selecției și, în loc să încercăm să-i strîngem laolaltă pe toți povestitorii în seria de ateliere (cu o agendă foarte strînsă) pe care o aveam în cap, i-am intervievat individual sau în grupuri mici și, cu sugestiile lor, echipa proiectului a construit un scenariu-cadru pentru spectacol. În consecință, numai unii dintre povestitori s-au implicat personal (adică nu numai prin povestirile lor) în spectacolul din 23 și 24 mai 2009, iar alții au parcurs itinerariul ca spect-actori - dar fiecare și-a asamblat propriul spațiu în expoziție.
Spectacolul, deci:
Spect-actorul soarbe o ceașcă de ceai pe terasa ceainăriei Serendipity când, brusc, este grăbit să se urce într-un taxi care ar trebui să-l/s-o ducă la o întîlnire importantă cu domnul Bucur (numele concide cu acela al presupusul fondator al orașului București). Șoferul de taxi conduce încet, plîngîndu-se cu privire la modul în care a ajuns să arate acest oraș și povestindu-și viața. După un timp, la una din opririle la un semafor, în mașină se urcă trei tineri, aparent băuți, care vor să deturneze taxiul către un anumit club la modă. Negociază cu toții ce anume ar trebui să se întîmple, iar spect-actorul este debarcat la prima intersecție, unde este abordat/ă de o străină care îl/o conduce într-o curte interioară veche și, acolo, în interiorul unui Trabant abandonat, vechi de 30 de ani. Spect-actorul continuă, apoi, către o plajă falsă, răspunde la un apel făcut la un telefon public, este condus în Grădina Icoanei unde lansează bărcuțe de hîrtie și întîlnește multă lume (inclusiv un grup hippie, elevi de liceu care chiulesc de la ora de mate și o ghicitoare țigancă); apoi se îndreaptă către expoziție (găzduită de filiala București a Ordinului Arhitecților), nu înainte de a fi solicita/ă să sugereze cum ar putea să arate o statuie a ciobanului Bucur, presupusul fondator al orașului București.
Spect-actorul soarbe o ceașcă de ceai pe terasa ceainăriei Serendipity când, brusc, este grăbit să se urce într-un taxi care ar trebui să-l/s-o ducă la o întîlnire importantă cu domnul Bucur (numele concide cu acela al presupusul fondator al orașului București). Șoferul de taxi conduce încet, plîngîndu-se cu privire la modul în care a ajuns să arate acest oraș și povestindu-și viața. După un timp, la una din opririle la un semafor, în mașină se urcă trei tineri, aparent băuți, care vor să deturneze taxiul către un anumit club la modă. Negociază cu toții ce anume ar trebui să se întîmple, iar spect-actorul este debarcat la prima intersecție, unde este abordat/ă de o străină care îl/o conduce într-o curte interioară veche și, acolo, în interiorul unui Trabant abandonat, vechi de 30 de ani. Spect-actorul continuă, apoi, către o plajă falsă, răspunde la un apel făcut la un telefon public, este condus în Grădina Icoanei unde lansează bărcuțe de hîrtie și întîlnește multă lume (inclusiv un grup hippie, elevi de liceu care chiulesc de la ora de mate și o ghicitoare țigancă); apoi se îndreaptă către expoziție (găzduită de filiala București a Ordinului Arhitecților), nu înainte de a fi solicita/ă să sugereze cum ar putea să arate o statuie a ciobanului Bucur, presupusul fondator al orașului București.
Am rezumat mai sus un scenariu orientativ de șapte pagini pe baza căruia am lucrat, care descria firul narativ general, precum și contextul și rațiunea fiecărui ‘moment’ din spectacol, fără a indica un dialog obligatoriu - sau orice altceva obligatoriu. Rezultatul, chiar dacă nu a fost un spectacol 'tipic' de teatru labirint (nu a existat nici un segment în care spectatorul să fie legat la ochi, printre altele), dar pigmentat cu o doză rezonabilă de quest urban, a dezvoltat o serie de povestiri bazate pe prezentul și trecutul Bucureștiului și cele ale unora din locuitorii săi.
* Acest brief este inclus, ca studiu de caz, în It’s All About Games: A Labyrintheme Handbook for Trainees (BIVEDA: Sofia, 2012)
Cît despre cărticica Povestind Bucureștiul (Epsilon Press: București, 2009) - încă mai am exemplare tipărite, așa să știți :)
Friday, May 15, 2015
povestesc piatra neamțul, deci :)
Mare concurs, MARE !Tatuează Piatra cu povestirile tale!cu text, foto, video, cu orice-ți mai trece prin cap :) https://www.facebook.com/groups/povestescpiatraneamtul/Posted by Povestesc Piatra Neamțul on Thursday, May 14, 2015
Thursday, May 14, 2015
Tuesday, September 2, 2014
cult/ocult
Friday, August 15, 2014
oarecum inegalabila românie - mai oriunde
Nici unul din proiectele Asociației Epsilon III, acum pensionată înainte de termen, n-a avut în plan să promoveze explicit Inegalabila Românie și nici nu era parte a unui plan secret de a dezvolta, sub acoperirea cîte unui proiect pentru tineri sau alți adulți, vreun prieteșug special cu autorități locale menit să brănduiască niscaiva localități spectaculoase, dar mai puțin bătute de turiști. Peste tot, ne-a interesat asamblarea și creșterea unei comunități de povestitoare și povestitori.
Căci, să fim serioși, așa devine 'inegalabil' orice spațiu: prin oamenii care îl populează. Și care n-au șters-o, încă, în Italia sau Spania, Anglia sau Canada (alungați nu de 'criză' sau 'recesiune', ci de o acută carență de respect și empatie în metrul cub de aer românesc), ca să 'inegalabilizeze' un alt locșor de pe glob.
Azi, doar fotografia asta - făcută (tot) cu un telefon în Drobeta Turnu Severin, în 2009, în timpul unei alte operațiuni de teatru labirint.
Personajele (umane) din fotografie nu erau cu noi. Deci nici nu știu dacă mai sînt cu noi, toți ceilalți, și nu în Italia sau Spania, Anglia sau Canada. Între noi fie vorba, sper că nu sînt - dar povestesc, din cînd în cînd, cu drag, despre... despre 'inegalabilitatea' unui anume moment într-un anume spațiu. Fie și în România...
După cum bănuiți deja (?), am pomenit de toate astea doar ca să vă zic, pe scurt, ce chestie faină iese atunci cînd te uiți la orașul tău cu ochi de povestitor. Să vă transmit, 'didactic', să păstrați ce ați văzut și povestit cît mai curat și chipeș. Și să vă îndemn să intrați pe aplicația Inegalabila Românie şi să încărcați fotografii noi din varii locuri din România. Nu e proiectul nostru, ci unul al Bucovina și ECO – ROM AMBALAJE.
Cît despre mine, o să revin cît de curînd și cu planuri de reluat operațiunea Povestesc [orașul] în locuri vechi și noi - că tare bine a fost, cît a fost, în București, Focșani și Slatina :)
Saturday, August 9, 2014
oarecum inegalabila românie - povestesc slatina
Nici cînd am demarat, în toamna 2010, Povestesc Slatina, nu aveam cineștiece planuri de a promova explicit Inegalabila Românie sau vreun plan secret de a lăuda capitala județului Olt. Ne interesau tot povestitoarele și povestitorii - și toate povestirile lor.
La Slatina a fost, firește, altfel decît la București sau Focșani. Daniela Iancu, profesoară de arte vizuale la Colegiul Național Radu Greceanu și fotograf profesionist, a văzut și a citit online ce făceam prin alte părți și ne-a contactat în toamna lui 2010 ca să dezvoltăm o operațiune similară. Cum, prin Oltenia, lucrurile se pot întîmpla foarte-foarte repede, în doar o lună, chiar pînă să ajungem să ne vedem, cu toții, la față (offline adică!), grupul Povestesc Slatina de pe Facebook adunase deja peste 600 de membri. Și, la puțin timp după asta, pe pagina Povestesc Slatina și începuseră să se adune fotografii.
A mai durat, însă, încă zece luni pînă ce am început să ne întîlnim pentru primele workshop-uri de teatru labirint, grație unei finanțări obținute de Colegiul Național Radu Greceanu din partea Primăriei Slatina. Prima expoziție Povestesc Slatina a avut loc deabia în decembrie 2011.
Iar a doua - deabia în decembrie 2012.
Pozele, multele, le găsiți tot aici și aici.
Iar acum (poate mă repet! iarăși!) am pomenit de toate astea doar ca să vă zic, pe scurt, ce chestie faină iese atunci cînd te uiți la orașul tău cu ochi de povestitor. Să vă transmit, 'didactic', să păstrați ce ați văzut și povestit cît mai curat și chipeș. Și să vă îndemn să intrați pe aplicația Inegalabila Românie şi să încărcați fotografii noi din varii locuri din România. Nu e proiectul nostru, ci unul al Bucovina și ECO – ROM AMBALAJE.
Cît despre mine, o să revin cît de curînd și cu planuri de reluat operațiunea Povestesc [orașul] în locuri vechi și noi - că tare bine a fost, cît a fost, în București, Focșani și Slatina :)
Thursday, August 7, 2014
oarecum inegalabila românie - povestesc focșaniul
Cînd am demarat, în iarna 2009, Povestesc Focșaniul, aveam cu atît mai puțin în cap cineștiece planuri de a promova explicit Inegalabila Românie sau vreun plan secret de a lăuda capitala județului Vrancea. Ne interesau, ca de obicei, niște povestitori și povestirile lor.
La Focșani ieșise, deja, mult mai mult. Pentru început, demaraserăm deja, practic în paralel cu etapa funcțională a proiectului Povestind Bucureștiul, un proiect bazat, din start, pe teatrul labirint (Cui îi este teamă de Minotaur?).
Am început cu un grup compact de elevi ai Liceului Pedagogic Spiru Haret, băgați în priză de Carmen Ion (pe atunci directoare adjunctă a instituțiunii), care, din februarie pînă în august 2009 au produs patru spectacole 'mari' și alte cîteva mai mici de teatru labirint folosindu-se de incintele propriului liceu, de cel al Teatrului Municipal Mr. Gh. Pastia și de spațiile urbane conexe acestora. A ieșit cam asta:
și asta:
ba chiar și asta:
Așa că Povestesc Focșaniul a fost o etapa absolut firească. Aplicînd lecția învățată în Povestind Bucureștiul, i-am implicat de la bun început pe povestitori în absolut tot procesul. Și iote ce-a ieșit în cadrul concursului foto:
precum și la expo-spectacolul final din noiembrie 2010:
Ambele proiecte din Focșani au beneficiat de o finanțare din partea programului Tineret în Acțiune, așa să știți...
Iar acum (poate mă repet!) am pomenit de toate astea doar ca să vă zic, pe scurt, ce chestie faină iese atunci cînd te uiți la orașul tău cu ochi de povestitor. Să vă transmit, 'didactic', să păstrați ce ați văzut și povestit cît mai curat și chipeș. Și să vă îndemn să intrați pe aplicația Inegalabila Românie şi să încărcați fotografii noi din varii locuri din România. Nu e proiectul nostru, ci unul al Bucovina și ECO – ROM AMBALAJE.
Cît despre mine, o să revin cît de curînd și cu chestii despre Povestesc Slatina. Și planuri de reluat operațiunea Povestesc [orașul] în locuri vechi și noi :)
Monday, August 4, 2014
oarecum inegalabila românie - povestind bucureștiul
Cînd am demarat, în toamna 2008, Povestind Bucureștiul, nu aveam în cap cineștiece planuri de a promova explicit Inegalabila Românie şi nici măcar vreun plan secret de a lăuda capitala. Ne interesau, în primul rînd, povestitorii și povestirile lor - orașul, fie el un conglomerat urban fabulos ca Bucureștiul, era doar un pretext. Însă a ieșit mult mai mult.
Planul inițial al întregului proiect era să lanseze
un apel public pentru povestiri (în format text, foto și video) focalizate
asupra unor experiențe specifice spațiului urban al Bucureștiului; apoi să
evalueze povestirile colectate, selectînd un număr de povestitori iscusiți, cu
care să
lucrăm de-a lungul unei serii de ateliere, adaptând povestirile astfel încât
acestea să genereze un
spectacol de teatru labirint și
o expoziție (inclusă în itinerariul labirintului, cel mai probabil la finalul acestuia), precum
și o publicație care să include cele mai remarcabile povestiri.
Cu toate acestea, ‘apelul nostru pentru povestiri’ a avut un succes mult peste așteptări (în special după ce
am pierdut total controlul asupra promovării via Facebook, iar proiectul a
fost prezentat la MTV
România), ceea ce a
impus modificarea destul de radicală a planului:
ne-am extins aria selecției și, în loc să încercăm să-i strîngem laolaltă
pe toți povestitorii în seria de ateliere cu o agendă foarte compactă pe care o
aveam în cap, i-am
intervievat individual sau în
grupuri mici și, cu sugestiile lor, echipa proiectului a construit un scenariu
pentru spectacol. În consecință, numai unii dintre povestitori s-au implicat
personal (nu numai prin povestirile lor) în spectacolul din 23 și 24 mai 2009, iar alții au parcurs
itinerariul ca spect-actori (dar fiecare și-a
asamblat propriul spațiu în expoziție).
Spect-actorul soarbe
o ceașcă de ceai pe terasa ceainăriei Serendipity cînd, brusc, este grăbit să se urce într-un taxi care ar trebui
să-l/s-o ducă la o întâlnire importantă cu
domnul Bucur (numele
concide cu acela al presupusul fondator al orașului București). Șoferul de taxi
conduce încet, plîngîndu-se cu privire la modul în care a ajuns să arate acest
oraș și povestindu-și viața. După un timp, la una din opririle la un semafor,
în mașină se urcă trei tineri, aparent băuți, care vor să deturneze taxiul
către un anumit club la modă. Negociază cu toții ce anume ar trebui să se
întâmple, iar spect-actorul este
debarcat la prima intersecție, unde este abordat/ă de o străină care îl/o
conduce într-o curte interioară veche și, acolo, în în interiorul unui
Trabant abandonat, vechi de 30 de ani. Spect-actorul
continuă, apoi, către o plajă falsă, răspunde la un apel făcut la un telefon
public, este condus în Grădina Icoanei unde
lansează bărcuțe de hârtie și întîlnește multă lume (inclusiv un grup hippie, elevi de liceu
care chiulesc de la ora de mate și o ghicitoare); apoi se îndreaptă
către expoziție (găzduită
de filiala București a Ordinului Arhitecților), nu înainte de a fi
solicita/ă să sugereze cum ar putea să arate o statuie a ciobanului Bucur, presupusul
fondator al orașului București.
Am rezumat mai sus un script de șapte pagini care descria firul narativ general, precum și contextul și rațiunea
fiecărui ‘moment’
din spectacol, fără a indica vreun dialog obligatoriu - sau orice altceva
obligatoriu. Rezultatul, chiar dacă nu a fost un spectacol ‘tipic’ de teatru
labirint (printre altele, nu a
existat nici un segment în care spectatorul să fie legat la ochi, de pildă), dar
pigmentat cu o doză rezonabilă de quest
urban, a dezvoltat o serie de povestiri bazate pe prezentul și pe trecutul
Bucureștiului și pe a unora din locuitorii săi.
În date 'tehnice':
Locație: București, România – itinerariu dezvoltat într-o zonă din centrul Bucureștiului, delimitată de Piața Romană, Parcul Ioanid și Grădina Icoanei.
Tempo și durată: 23 și 24 mai 2009; lungimea spectacolului – circa 60 minute (pentru fiecare participant)
Finanțare: Povestind Bucureștiul a fost co-finanțat de Comisia Europeană, prin Programul Tineret în Acțiune (Acțiunea 1.2: Inițiative ale Tinerilor).
Manager proiect: Lucian Branea
Coordonare artistică: Ștefana Popa, Adina Popescu
Coordonare tehnică și logistică: Lavinia Cârcu, Lucian Branea
Participanți: Peste 400 de tineri de 18-30 ani participanți la etapa inițială, de povestire a Bucureștiului pe site-ul proiectului, peste 30 de tineri de 18-30 ani implicați în furnizarea povestirilor care au stat la baza scenariului, au construit spectacolul însuși și expoziția finală (în care se finaliza itinerariul de teatru labirint); tineri de 16-66 ani ca spect-actori și vizitatori.
'Pe teren', Povestind Bucureștiul a mai emigrat și în Vama Veche (timp de patru zile în august 2009) cu o expoziție în format nou și cu unele exponate noi, și s-a întors, pentru o zi, în centrul vechi al Bucureștiului (în septembrie 2009). Iar despre publicație o să vă povestesc în altă parte.
Iar acum am pomenit de toate astea doar ca să vă zic, pe scurt, ce chestie faină iese atunci cînd te uiți la orașul tău cu ochi de povestitor. Să vă transmit, 'didactic', să păstrați ce ați văzut și povestit cît mai curat și chipeș. Și să vă îndemn să intrați pe aplicația Inegalabila Românie şi să încărcați fotografii noi din varii locuri din România. Nu e proiectul nostru, ci unul al Bucovina și ECO – ROM AMBALAJE.
Cît despre mine, o să revin cît de curînd cu chestii despre Povestesc Focșaniul și Povestesc Slatina. Și planuri de reluat operațiunea Povestesc [orașul] în locuri vechi și noi :)
Friday, June 20, 2014
birocraţie europeană şi euro-jargon: o scurtă iniţiere + 25%
În 2009, într-o perioadă mai spectaculoasă pentru mine și pentru Asociația Epsilon III, Adina Popescu mi-a luat un interviu pentru Dilema Veche. Varianta care a apărut la gazetă se află pe-aici: Birocraţie europeană şi euro-jargon: o scurtă iniţiere.
Versiunea inițială era ceva mai lungă. Iat-o (proaspăt regăsită pe un hard extern), așa cum a plecat ea de la mine către editor.
Ai fost ziarist. Ai trăit “din interior” cea mai entuziastă și mai exaltată perioadă a presei românesti, cea de la începutul anilor ’90. De ce nu mai
lucrezi în presă? A existat un moment în care ți-ai pierdut entuziasmul?
În
mai 1994, după ce cotidianul la care lucram și-a încetat brusc apariția, am dat
concurs pentru un post de coordonator de program la o organizație
neguvernamentală importantă. În toamna aceluiași an, am început să lucrez
pentru Radio Europa Liberă, fără să-mi părăsesc slujba de la respectivul ONG. Ulterior,
deși am continuat să colaborez pentru varii publicații și să lucrez pentru
Europa Liberă pînă în 2004, într-o formă sau alta (inclusiv 13 luni la sediul
central din Praga), n-am mai lucrat niciodată full-time în presă. Pur și simplu n-am mai detectat instituția de
presă românească în care tabloidizarea nu dă un flit semnificativ coerenței demersului
jurnalistic și, nu în ultimul rînd, limbii române…J
În
plus, din 1996, m-am ocupat full-time
de proiecte în cadrul unor organizații neguvernamentale în care am avut rol de
conducere – așa că m-am gîndit că, în acest mod, fac lucruri mai utile. Și,
firește, a contat micșorarea semnificativă a numărului de șefi…J
Cum ai defini
“meseria” ta de acum?
De
principiu, administrez proiecte cu o finalitate educațională, preponderent
finanțate din fonduri europene – în colaborare cu parteneri europeni din… din circa
cinsprezece țări. Sunt formator (sau trainer,
ca să înțeleagă tot oengistul), sunt
evaluator, scriu, editez, traduc, fac aproape tot ce e de făcut într-un proiect
de acest tip. Și, ocazional, cînd între mine și un potențial conflict de
interese se află o distanță considerabilă, fac parte din echipe care evaluează
solicitările de finanțare ale altora – sau sînt evaluator extern în proiectele
sau programele deja finanțate ale altora.
Monday, January 13, 2014
nu sînt actor - dar știu multe actrițe iubitafizice :)
Nu-l știu bine pe Iulian Tănase - ne salutăm, dar sigur nu mai ține minte cine sînt, n-am ajuns niciodată 'la bere' împreună. Nici cu vreunul din cei de la kooperativa.ro n-am fost la bere (fără ghilimele, de data asta) - și, cu atît mai puțin, cu cei (de fapt, cele) de la www.we-are-here.ro. Dar aș putea să ajung, cu toți cei de mai sus, la un spectacol de teatru - și anume la Iubitafizica lui Iulian Tănase, care se află în plină operațiune de crowdfunding pe www.we-are-here.ro :)
Wednesday, January 8, 2014
resurse storytelling: labyrintheme - the 'story and narrative' module
The Story and narrative module in the labyrinth theatre course/workshop for educators working in and with museums - an output of Labyrintheme, a LLP/Grundtvig Multilateral Project (2011-2012).
Labyrintheme
curriculum
Story
and narrative theory-focused session
Lucian
Branea
1. Introduction
1.1.
Background
The
rationale of the inclusion of such a module is to introduce trainees to the importance
of story and narrative, as well as to some structural elements common to fairy
tales and myths around the world deemed essential to effective narratives.
1.2.
Objectives
The
module’s objective is to offer a brief theoretical background to developing a
narrative. By the end of this module, trainees should have a grasp regarding the
importance of storytelling and basic knowledge regarding some technical aspects
of storytelling and narrative.
2. Pre-requisites
2.1.
Required competences of trainer/s
The trainer
should be knowledgeable of narrative / storytelling theory and practice,
derived either from a literature studies or a performing arts studies
background. Background in creative writing practice helps :)
2.2.
Required competences of
trainees
Trainees
need no specific competence, skill or background, except curiosity and openness
towards the subject matter of the module.
2.3.
Required logistics
No specific
logistics is required, the module is delivered within the training course
space.
2.4.
Duration and timing
The
duration of the session is 2-3 hours, with appropriate breaks, provisionally
positioned in the morning of Day 4.
3. Module program and content
3.1. Actual content
a. Lecture (max. 30 minutes)
In Terry Pratchett’s Witches Abroad, witches Granny Weatherwax, Nanny Ogg and Magrat Garlick have to travel from their native mountainous Ramtop to the distant lowlands of Genua to fulfil an apparently easy task. You have to admit: how hard can it be to ensure that a particular servant girl does not marry a prince? However, since this happens on Discworld (which travels through space on the back of four elephants who in turn stand on the shell of the Great A’Tuin, the sky turtle), things are not so simple as they appear. And this is because Discworld runs on magic, and magic is indissolubly linked to Narrative Causality, the power of story. On Discworld servant girls have to marry the prince; wolves have to eat grandmothers; and it is impossible for the third and youngest son of any king, upon embarking on a particular quest, not to succeed.
In Terry
Pratchett’s words,
[…] stories are
important.
People think that stories
are shaped by people. In fact, it’s the other way around.
Stories exist independent
of their players. If you know that, knowledge is power.
Stories, great flapping
ribbons of shaped space-time, have been blowing and uncoiling around the
universe since the beginning of time. And they have evolved. The weakest have
died and the strongest have survived and they have grown fat on the retelling…
stories, twisting and blowing through the darkness.
And their very existence
overlays a faint but insistent pattern on the chaos that is history. Stories
etch grooves deep enough for people to follow in the same way that water
follows certain paths down a mountainside. And every time fresh actors tread
the path of the story, the groove runs deeper.
This is called the theory
of narrative causality and it means that a story, once started, takes a shape.
It picks up all the vibrations of all the other workings of that story that
have ever been.
This is why history keeps
on repeating all the time. […]
Stories don't care who
takes part in them. All that matters is that the story gets told, that the
story repeats. Or, if you prefer to think of it like this: stories are a
parasitical life form, warping lives in the service only of the story itself.
Even more,
on Discworld, the narrative imperative is reified into narrativium.
Narrativium
is not an element in the accepted sense. It is an attribute of every other
element, thus turning them into, in an occult sense, molecules. Iron contains
not just iron, but also the story of iron, the history of iron, the part of
iron that ensures that it will continue to be iron, and has an iron-like job to
do and is not, for example, cheese. Without narrativium, the cosmos has no
story, no purpose, no destination.
If the
descriptions above remind you of memes,
the cultural analogues to genes first described by Richard Dawkins, you are
indeed on the right track. And you’d better be, because on Roundworld (that is,
obviously, Earth) the story is at least as important as it is on Discworld. In
all human cultures, from very early infancy, each and every bit of socializing
and of learning is achieved through stories. Children hear stories even before
they are able to recognize any words at all, and by the age of three most of
them are already set to make up their own stories about their immediate
environment. And things continue like this, year after year, story after story,
until they grow older and some of them get ashamed of referring to ‘stories’
anymore, preferring to call their made-up stories ‘alternative scenarios.’ However,
they’re still using stories, narratives, to shape and communicate their
experiences, no matter how they call them.
Now, even
if most of us were able to make-up our own stories by the age of three, only a
fraction of us are really successful when telling jokes at parties. A much
smaller fraction is able to make careers as stand-up comedians, novelists or
movie-makers. And an even much smaller fraction is eventually so successful
with storytelling so as to get rich and internationally famous (this arithmetic
does not apply to politicians, a distinct category of storytellers!). As a
consequence, in order to alter such statistics, some of us become teachers of
literature, or even (if we’re really over-structured) narratologists, while
some hold creative writing or screenwriting workshops, training others to
unlock their potential in a) writing stories (movie scripts included), that b)
grab their readers or audience from the first moment and don’t let them go back
to their mundane world until the story is over. This second outcome is a tricky
business indeed, because stories passed on to other people have to interest
them, to make them care, and consequently to make them learn something about
the world and, in the process, about themselves.
Due to a
variety of cultural and economic factors and stakes, the most energy to develop
such advice for the novice storyteller emerged from within the movie-making sector.
Aspiring storytellers might have occasionally heard about Syd Field and Robert
McKee, or Catherine Ann Jones, or John Truby, or Linda Aronson, or Blake Snyder
for that matter, because such screenwriters and story consultants in the
movie-making industry put their advice on paper claiming that the things they
recount about making a story ‘work’ are relevant and applicable to writers of
all kinds, including short story writers, novelists, but also journalists,
memoirists, and other non-fiction writers.
This module
chose to present to you a model developed on some structural elements than can
be found in myths, fairy tales, and even dreams across the world: Joseph
Campbell’s The Hero's Journey refers
to a basic pattern found in a substantial number of narratives in Eastern and
Western cultures alike. This identifiable pattern was first fully described in
his book The Hero with a Thousand Faces
(1949). Slightly more than four decades later, Christopher Vogler, a Walt
Disney Company development executive, compiled a 7-page company memo based on
Campbell's work, A Practical Guide to The Hero With a Thousand Faces, that circulated extensively around Hollywood.
Vogler's memo was later developed into TheWriter's Journey. Mythic Structure For Writers, with a first edition in
1997 (and a third printed in 2007 as the latest edition at the moment of writing
this).
Please mind
(again!) that this is only a model of a variety of models, which you might find
useful or not, within or outside the Labyrintheme training course’s scope, and
as such it is the personal option of the author of the present module. Such an
option is primarily based on the fact that each story worth its existence
recounts a protagonist’s journey, be it outward or inward, in the end of which the
hero is changed forever. Or until a next journey, of course…:>
Christopher Vogler’s The Hero’s
Journey
[the names of the stages of the Hero’s Journey as dubbed by Vogler are in
Bold;
only some of them correspond to Campbell’s terminology]
1. The heroes are shown (more
or less extensively) in their ‘home environment’, the Ordinary World, where they mind their own daily businesses, until
2. one day the Ordinary
World is shaken in one way or another and the heroes are presented with a Call to Adventure, a way out of their
familiar environments and their routine;
3. at first, the heroes are
reluctant, from a variety of reasons, to respond to the challenge, and a Refusal of the Call is tabled;
4. however, a Meeting with the Mentor helps heroes to
rise to the challenge and embark on their quest.
5. Leaving the Ordinary World
and effectively entering a non-ordinary, unfamiliar world, the heroes are Crossing the First Threshold,
6. entering a stage during
which they encounter Tests, as well
as sort out Allies and Enemies.
7. The heroes and their
allies are furthermore preparing for the major challenge of their journey, that
is for the Approach to the Inmost Cave,
8. a stage in which they are
subjected to an Ordeal, confronting
their most terrible fear or death,
9. which they survive and consequently
get their Reward.
10.
The Road Back now
begins, as the heroes must (or choose to) return to the Ordinary World, to
bring back the Reward and implement lessons learned during the journey;
11.
however,
perils along the journey are far from over: the heroes have one more dangerous
meeting with death and undergo a final purging and purification, a Resurrection, before re-entering the
Ordinary World.
12.
Finally,
heroes Return with the Elixir, in
the form of an artefact and/or specific wisdom; they are forever changed by the
experience, and the Ordinary World is expected to change too, in some minor or
major form.
Archetypes
Mentors, Allies, the
Heroes themselves and many others are character types. Myths and fairy tales
throughout the world tend to share a series of recurring character types,
symbols and relationships. Carl Gustav Jung first suggested that a collective
unconscious may exist, to the same extent as there is an individual
unconscious. And since a series of such character types consistently occur at
both levels, across vast cultural spaces, Jung used the term archetype to account for such patterns
of personality as a shared heritage of humanity.
Christopher Vogler
describes, in his The Writer’s Journey,
eight archetypes as “the most common and useful” for the storyteller,
acknowledging there are many more, but introducing just “the most basic
patterns, from which all others are shaped to fit the needs of specific stories
and genres.” As Vogler’s Journey, the
following list of archetypes is just a proposal; you are obviously welcome to
find others that do not seem to be particular variations of the ones below.
However, before examining
a list of possible patterns, please note two more important things about
archetypes. First, while they look like character types, they may very well be
roles or functions performed temporarily, in various stages of the story, by
various characters, including the hero her/himself. Second, if you think that all humans are complex (like I do!), you might as well look at all archetypes as
facets of the hero’s personality, acquired or gaining prominence in various
stages of her/his journey.
Hero.
The term
comes from the Greek ἥρως (heros) and literally
means protector, defender. As such, the hero is a central protagonist that, in the
face of danger and adversity or from a position of weakness, display courage
and the will for self-sacrifice for the common/greater good. Its psychological
function is to represent what Freud called the ego, the part of personality that considers itself distinct. Its
dramatic functions (because the Hero has several) are: to facilitate audience
identification; to display learning/growth; to act, in control of own fate; to
confront literal or symbolic death; to sacrifice herself/himself. In any story,
the hero is the one who learns/grows the most.
Mentor.
Most
often a positive figure, the Mentors teach, inspire and protect heroes. Its
psychological function is to represent the Self, the aspect of one’s
personality connected with the world, therefore the wiser and nobler part of
it. Its dramatic function is supporting the heroes through teaching/training,
but also offering them gifts that will be of help at some point through the
journey.
Threshold
Guardian. A
guard at each gateway to a new world encountered along the journey, the Threshold
Guardian is there to keep the unworthy from entering. Its psychological
function is to represent the ordinary obstacles in the everyday world, but
ultimately our internal demons: fears, self-limitations, dependencies. Its
dramatic function is to test the hero at various checkpoints along the journey.
Herald.
The
Herald issues challenges, announcing imminent change. Therefore, its
psychological function is signalling the need for change. By issuing
challenges, the Herald’s dramatic function is to motivate the Hero.
Shapeshifter. Shapeshifters are
characters continuously change appearance or mood, with their loyalty and sincerity
always questionable. Their psychological function is to express the energy of animus and anima in Carl Gustav Jung’s terminology: the male element in the
female unconscious, and the female element in the male unconscious,
respectively. Consequently, their dramatic function is to bring suspense into a
story.
Shadow.
The Shadow
archetype represents the energy of one’s dark side. Its psychological function
is therefore to represent the power of repressed feelings, not so much neuroses
(as in the case of the Threshold Guardian), but psychoses threatening to
destroy oneself. Its dramatic function is to challenge the hero, posturing as a
worthy opponent.
Ally.
A
companion, conscience or even comic relief, the Ally is an archetype whose psychological
function is to represent positive unexpressed or unused parts of one’s
personality that should be brought occasionally to action. Its dramatic
function is to support, and occasionally challenge, the hero.
Trickster.
A
catalyst character, it embodies de desire for change. Its psychological
functions are to cut egos down to size, bringing everybody taking themselves
too seriously down to earth, as well as facilitating change or transformation.
Its dramatic function is therefore that of comic relief.
Summing
up
Defining story or, for
the purpose of this brief, storytelling can consume whole libraries. There’s no easy way out of this, so I’ll just refer
you to a TED Talk in February 2012: Andrew Stanton - The clues to a great story. Says Stanton:
Storytelling
-- is joke telling. It's knowing your punchline, your ending, knowing that
everything you're saying, from the first sentence to the last, is leading to a
singular goal, and ideally confirming some truth that deepens our
understandings of who we are as human beings.
For the other
19 minutes of Stanton’s TED Talk, check http://www.ted.com/talks/andrew_stanton_the_clues_to_a_great_story.html.
Then read or watch stories whenever you can to make up your own definition for
‘story’ :)
b. Practical
activities:
*
reconfigure your choice of a story [with yourself as the protagonist in a
museum setting] as a ‘hero’s journey’
* design a brief
‘hero’s journey’ whose hero is a
museum artefact of your choice
3.2. Resources used
Material
resources needed: flipchart, paper, pens/pencils, personal objects of participants.
Bibliography
Christopher
Vogler’s A Practical Guide to The Hero With a Thousand Faces
Cristopher
Vogler, The Writer’s Journey: MythicStructure for Writers - Michael Wiese Productions, 2007 (3rd
edition)
Terry
Pratchett, Witches Abroad – Corgi
Books, 1992
Terry
Pratchett, Ian Stewart, Jack Cohen, TheScience of Discworld II: The Globe – Ebury Press, 2003
Terry
Pratchett, Ian Stewart, Jack Cohen, TheScience of Discworld III: Darwin’s Watch – Ebury Press, 2005
Only indirectly referred to in this brief, but essential for aspiring storytellers:
Robert
McKee, Story: Substance, structure,style, and the principles of screenwriting – Methuen, 1999
If you feel over-analytical :) and wish to
update your knowledge of narrative to an academic level, go to
David
Herman, Basic Elements of Narrative –
Wiley-Blackwell, 2009
3.3. Glossary
Archetype. an inherited idea or
mode of thought in the psychology of Carl Gustav Jung that is derived from the
experience of the race and is present in the unconscious of the individual (http://www.merriam-webster.com/dictionary/archetype). The term derives from the Latin noun archetypum, the latinisation of the
Greek noun ἀρχέτυπον (archetupon) and
adjective ἀρχέτυπος (archetupos) – a
compound of ἀρχή (arche = origin) and τύπος (tupos = pattern, model, type).
Meme. An idea, behavior, style
or usage that spreads from person to person within a culture (http://www.merriam-webster.com/dictionary/meme).
Alteration of mimeme, from Greek μίμησις (mimesis = imitation). First
coined by Richard Dawkins in The SelfishGene (1976).
4. Concluding session
The
concluding session should discuss trainees’ opinions on what makes a good story and what makes a well told story.
Subscribe to:
Posts
(
Atom
)