Friday, June 20, 2014

birocraţie europeană şi euro-jargon: o scurtă iniţiere + 25%


În 2009, într-o perioadă mai spectaculoasă pentru mine și pentru Asociația Epsilon III, Adina Popescu mi-a luat un interviu pentru Dilema Veche. Varianta care a apărut la gazetă se află pe-aici: Birocraţie europeană şi euro-jargon: o scurtă iniţiere
Versiunea inițială era ceva mai lungă. Iat-o (proaspăt regăsită pe un hard extern), așa cum a plecat ea de la mine către editor. 




Ai fost ziarist. Ai trăit “din interior” cea mai entuziastă și mai exaltată perioadă a presei românesti, cea de la începutul anilor ’90. De ce nu mai lucrezi în presă? A existat un moment în care ți-ai pierdut entuziasmul?
În mai 1994, după ce cotidianul la care lucram și-a încetat brusc apariția, am dat concurs pentru un post de coordonator de program la o organizație neguvernamentală importantă. În toamna aceluiași an, am început să lucrez pentru Radio Europa Liberă, fără să-mi părăsesc slujba de la respectivul ONG. Ulterior, deși am continuat să colaborez pentru varii publicații și să lucrez pentru Europa Liberă pînă în 2004, într-o formă sau alta (inclusiv 13 luni la sediul central din Praga), n-am mai lucrat niciodată full-time în presă. Pur și simplu n-am mai detectat instituția de presă românească în care tabloidizarea nu dă un flit semnificativ coerenței demersului jurnalistic și, nu în ultimul rînd, limbii române…J În plus, din 1996, m-am ocupat full-time de proiecte în cadrul unor organizații neguvernamentale în care am avut rol de conducere – așa că m-am gîndit că, în acest mod, fac lucruri mai utile. Și, firește, a contat micșorarea semnificativă a numărului de șefi…J

Cum ai defini “meseria” ta de acum?
De principiu, administrez proiecte cu o finalitate educațională, preponderent finanțate din fonduri europene – în colaborare cu parteneri europeni din… din circa cinsprezece țări. Sunt formator (sau trainer, ca să înțeleagă tot oengistul), sunt evaluator, scriu, editez, traduc, fac aproape tot ce e de făcut într-un proiect de acest tip. Și, ocazional, cînd între mine și un potențial conflict de interese se află o distanță considerabilă, fac parte din echipe care evaluează solicitările de finanțare ale altora – sau sînt evaluator extern în proiectele sau programele deja finanțate ale altora.


De ceva vreme încoace, termenul de “proiect” este foarte la modă. Începând cu politicienii și sfârșind cu cei din showbiz, toți “au proiecte”. Ce reprezintă un proiect pentru tine?
‘La carte’ aș scrie că proiectul este o întîlnire fericită dintre un scop generos, dar rezonabil; niște obiective punctuale și tangibile; un public-țintă foarte bine definit; un șir de activități și o metodologie prin care obiectivele devin și altceva decît niște sintagme aglomerate pe o hîrtie; un număr de produse, care pot fi folosite nu doar de mine și de familia mea, ci și de alți copii care vor repete sau să îmbunătățească experiența - toate acestea realizate cu un buget, mai mult sau mai puțin meschin. Și, deloc în ultimul rînd, garanția sau, măcar, promisiunea unui impact semnificativ – repet, preferabil și asupra altora în afara mea și a familiei mele…:) ‘La gazetă’, însă, ar fi de zis că un ‘proiect’ reprezintă orice operațiune în care știi exact de unde pleci și unde vrei să ajungi, avînd o idee consistentă cu privire la metodele prin care o să se întîmple chestia asta și la resursele implicate. Și traversarea unei străzi poate fi un proiect - și, într-un oraș ca Bucureștiul, în care numărul de mașini îl depășește pe cel al locuitorilor, știm prea bine că și un astfel de proiect poate fi unul… plin de provocări, ca să zic așa…:)  

Ce se înțelege în România prin “proiecte europene”? Dar prin bani europeni?
Mult-promișii și prea-puțin-folosiții ’bani europeni’ parcurg traseul Bruxelles - România, pe trei canale majore: fonduri nerambursabile, prin intermediul așa-numitelor ’fonduri structurale’; fonduri nerambursabile distribuite prin programe comunitare de cooperare transnațională cu parteneri din țări membre ale Uniunii Europene, dar și altele; și, în fine, fonduri rambursabile, care vin prin intermediul unor bănci de tipul Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare… Publicitatea, atît cea deliberată, cît și cea involuntară, ca să zic așa, datorată faptului că majoritatea zdrobitoare a mass-media se concentrează asupra temei deturnărilor de fonduri, au făcut ca, în ochii publicului, banii și proiectele europene să fie reprezentate exclusiv de către fondurile de pre-aderare și de cele de post-aderare, ’fondurile structurale’. Din păcate sau din fericire, prin România circulă un puhoi de ’bani europeni’ din toate cele trei categorii - și, sincer să fiu, nu știu dacă nu e chiar mai bine că atenția presei e distrasă de cazurile de fonduri europene utilizate neadecvat. În acest mod, se permite, de fapt, proiectelor mai mici, dar mai vioaie, să se promoveze nu neapărat cu ajutorul media, ci printr-o formulă de marketing direct – și anume prin vocile unor beneficiari mulțumiți.     

Să zicem că eu reprezint o asociație mică, fără experiență și vreau să accesez niște fonduri pentru un proiect cultural. Există un traseu, un mecanism - ai putea să explici acest mecanism? Și care este traseul de la o idee la un posibil finanțator?
Un proiect, orice proiect, are nevoie de un public și de un furnizor de resurse. Situația ideală este aceea în care publicul și furnizorul de resurse sînt identici – în acest fel, autorul proiectului are garanția că ceea ce face este util și altora, proiectul fiind pus în mișcare și derulat cu ajutorul resurselor financiare, de timp, de expertiză ale beneficiarilor înșiși. În cazul în care traseul unor astfel de resurse către tine e difícil sau beneficiarii nu au la dispoziție resursele de care are nevoie proiectul tău ori, pur și simplu, n-au chef să-ți pună la dispoziție resursele cu pricina, e cazul să te mai întrebi de cîteva ori dacă proiectul tău va fi, într-adevăr, util și altcuiva în afară de tine, cel sau cea care a avut ideea - și, de asemenea, dacă proiectul merită toată bătaia asta de cap. Dacă răspunsul este ‘da’ la ambele întrebări, este momentul să îți cauți fie sponsorul, fie programul de finanțare, fără să pierzi din vedere faptul că, atît sponsorii, cît și finanțatorii, au și ei scopuri și arii de interes preferate într-o comunitate anume. Și, admițînd că ai găsit un astfel de furnizor de resurse cu scopuri și interese similare cu ale tale, nu-ți rămîne decît să-ți pui pe hîrtie ideea, subliniind limpede ce vrei să faci și de ce, care sînt beneficiarii proiectului, care sînt resursele disponibile și necesare și, în fine, care sînt beneficiile proiectului, inclusiv pentru finanțator. Un finanțator instituțional va dori ca beneficiile proiectului să fie tangibile, și anume pentru un număr cît mai mare de persoane din comunitatea beneficiară. În consecință, un proiect cultural are șanse să fie îmbrățișat de finanțatori doar dacă are o vizibilă și explicită dimensiune educațională sau care să faciliteze dezvoltarea locală, de pildă.  

Etapa cea mai importantă în acest mecanism este elaborarea unei cereri de finanțare. Există o formulă standard care functionează, o rețetă? Contează originalitatea unei idei? Există anumite intenții, propuneri, scopuri care trebuie bifate pentru ca proiectul să obțină fonduri?
Așa cum spuneam, un finanțator privat sau instituțional are scopuri și interese proprii într-o comunitate sau într-o țară. În consecință, este fundamental ca scopul și obiectivele proiectului tău să coincidă cu scopul și măcar unele din obiectivele pentru care finanțatorul e mandatat să aloce resurse.  Celelalte elemente le-am pomenit mai devreme, atunci cînd m-ai întrebat ce e un proiect: precizarea cît mai exactă a unui public-țintă (pentru cine?), a unor activități și a unei metodologii de lucru (cum?), a unor produse (ce?), a unor resurse (cu ce?) și a impactului pe care îl va avea proiectul. Nu există cerere de finanțare pe lumea asta care să nu cuprindă elementele de mai sus. În consecință, de fiecare dată cînd ai o idee și cauți un finanțator pentru ea, ar fi ideal să ai deja precizate și puse pe hîrtie toate aceste elemente, pentru că, odată aflat față în față cu cererea de finanțare, tot ce vei avea de făcut va fi doar să ajustezi ceea ce ai redactat deja… 
Evaluatorul cererii tale de finanțare va judeca proiectul pe baza unei grile - și, pentru multe programe de finanțare, aceste grile sînt publice. Dincolo de grila pe care o are în față, însă, evaluatorul va urmări coerența proiectului, va căuta să se asigure că știi exact ce vrei să faci și pentru cine, că poți realmente să faci ceea ce zici că faci și că, în caz că unele lucruri vor merge prost, ai prevăzute alternative.

Ai lucrat, deci, în branșă și ca evaluator de proiecte. Ce înseamnă să fii evaluator? Dă cîteva exemple din experiența ta…
Am fost cooptat într-o primă echipă de evaluatori de proiecte după ce administrasem, cu… oarecare succes, două proiecte finanțate prin PHARE. Experiența efectivă de elaborare și administrare de proiecte este capitală pentru un evaluator - pentru că numai cineva care a trudit el însuși (firește, împreună cu alții), la redactarea și implementarea unui proiect poate distinge între proiecte scrise stîngaci, dar cu un remarcabil potențial de impact, și proiecte scrise impecabil, dar care nu alimentează decît resursele organizației care candidează, de pildă…
Dincolo de asta, un evaluator are o marjă de manevră destul de redusă, pentru că, de-acum, grilele de evaluare au un grad avansat de rigiditate. Din păcate sau din fericire, nu pot să dau exemple concrete, din motive lesne de înțeles – dar pot să zic că una din frustrările majore ale unui evaluator intervin atunci cînd dă peste un proiect redactat impecabil de un ‘scriitor de proiecte profesionist’, dar care, în mod evident, nu va face decît să cheltuiască niște bani europeni pe niște activități care nu vor ‘schimba viața‘ nimănui, de regulă nici măcar a vreunui membru al echipei care implementează proiectul…
  
Urmărind traseul despre care vorbeam mai sus, care este momentul în care intervin factorii birocratici? Putem vorbi și aici despre o rețea în care funcționează sistemul de pile și relații? Și cum s-au schimbat lucrurile față de acum 5 ani, să zicem, adică înainte de aderare? Era mai greu atunci să accesezi fonduri, se blocau fonduri, existau proiecte privilegiate, sistemul era corupt? Dar acum?
Hihi, cred că asta se numește ‘lobby’ acum… Mă rog, birocrația n-are cum să nu fie ucigătoare la nivelul unei comunități de sute de milioane de persoane. Vestea bună, însă, este că e vorba de o birocrație care s-a orientat către cel mai mic numitor comum – cel puțin în domeniul finanțărilor. O altă veste bună: procedurile birocratice la un asemenea nivel trebuie, trebuie să fie impecabile - pentru că, atunci cînd o dai în bară, te bombăne un număr de nemulțumiți de mii de ori mai mare decît în cazul unei birocrații ‘naționale’. Să ne înțelegem: cred că, nici chiar în România, nu ne omoară birocrația ca atare, ci tocmai faptul că varii proceduri sunt aplicate selectiv și, de cele mai multe ori, mult prea lent pentru niște oameni care au început să pună mai mult preț pe timp decît pe bani. Ceea ce vreau să spun e că, după 15 ani de lucrat cu ‘bani europeni’, eu cred că birocrația europeană în domeniul finanțărilor e ok. Proceduri care se aplică literal înseamnă pentru mine, și pentru mulți alții, previzibilitate – ceea ce e esențial atunci cînd lucrezi cu un plan de activități foarte precis, iar reperele tale din proiect sînt niște termene-limită, nu un număr de ore în care te plictisești la un birou.  
Atunci cînd acest proces este dat pe mîna unor instituții românești, însă, lucrurile se schimbă destul de radical. Există, firește, agenții care lucrează fără ingerințe majore din partea ministerelor de care depind, cu proceduri și aranjamente instituționale auditate periodic de către Bruxelles, și care recrutează atît personal, cît și evaluatori externi într-o manieră impecabilă - și eterna mea bilă albă, din acest punct de vedere, merge către Agenția Națională… pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și Formării Profesionale, cu care lucrez, într-o formă sau alta, din 2000 încoace. Însă toate fondurile structurale și o serie de alte programe europene de finanțare au fost dezvoltate în interiorul diverselor ministere sau la inițiativa acestora, drept care ritmul și varii cutume au fost preluate de către personalul de acolo de pe timpul perioadei petrecute în minister. În consecință, aș zice că, în acest moment, corupția din sistem este fundamental diminuată, însă intrarea sistemului public într-un ritm de lucru adecvat sistemului privat se desfașoară foarte-foarte lent.

Pentru ce tipuri de proiecte culturale se alocă, în general, bani? O întrebare esențială: folosesc acest proiecte la ceva și cuiva? Sau sunt de multe ori bani aruncați pe fereastră?  
Ei, dacă e artă, nu e grav că sunt aruncați bani ‘pe fereastră’ – măcar să fie, însă, aruncați în fața blocului, să-i vedem în fiecare dimineață… Așa cum ziceam mai devreme – depinde, deci, ce înțelegem prin ‘cultural’ J Orice finanțator instituțional dorește, de la fiecare proiect finanțat, un ’impact’ vizibil – asupra beneficiarilor, asupra comunității locale, chiar asupra instituției finanțate. La sfîrșitul oricărui proiect, cei care au primit bani din partea unei instituții finanțatoare trebuie să raporteze (deci, să arate și să demonstreze) exact asta, că proiectul a produs o schimbare demnă de banii care s-au scurs în el. Or, în cazul unui proiect ‘cultural’, nu poți pune degetul pe varii forme de impact decât în cazul unor demersuri cu o energică dimensiune educațională sau de dezvoltare locală - sau amîndouă, firește. Chiar în astfel de cazuri, unele din efectele proiectului nu apar mintenaș, însă finanțatorul instituțional va prefera întotdeauna proiectele în care, chiar dacă definiția ‘culturalului’ a fost astfel manipulată încît să se suprapună cu definiția ‘artei’, niște oameni au învățat ceva nou sau să facă lucruri pe care știau să le facă deja într-o modalitate nouă, cu unelte și abilități noi, sau în care s-a modificat măcar o bucățică din fața unei localități.   

În cele mai multe cazuri, bugetul real al unui proiect depășeste bugetul său inițial, cel de pe hârtie… În plus, toți banii pe care i-ai obținut trebuie justificați “la sânge”. În aceste conditii, cum poate fi dus un proiect la bun sfârșit? Mai merită să te zbați? În România se poate trai din proiecte?
Nu ‘în cele mai multe cazuri’ – NICIODATĂ bugetul inițial al unui proiect nu corespunde cu ceea ce se întîmplă efectiv în timpul unui proiect :) În aceste condiții, pur și simplu trebuie să atragi bani (sau alte resurse) dinspre celălalt capăt al procesului, dinspre beneficiari. În definitiv, asta e proba majoră a utilității proiectelor pe care le derulezi, faptul că nu doar finanțatorii, ci exact persoanele sau unele dintre persoanele care beneficiază de expertiza ta atribuie acesteia o valoare materială.  Și dacă după luni de zile, ani de zile, nu reușești să atragi bani decît din finanțări instituționale, poate e momentul să te întrebi dacă lucrurile pe care le faci folosesc într-adevăr cuiva – în afara celor care administrează proiectul, adică… La un moment dat, expertiza pusă într-un proiect trebuie să fie plătită, parțial sau total, din contribuții ale celor cărora proiectul respectiv le este de folos. Dacă îți iese chestia asta, ați tras biletul cîștigător - și tu și beneficiarii.

Care au fost cele mai “de succes” proiecte ale tale? Cele cu care te poți mândri…
Hmm, după ce am bolborosit atîta despre proiecte ‘care schimbă vieți’, trebuie să mă gîndesc serios...
Să zicem că un proiect notabil, niciodată finanțat de altcineva decît de către inițiatori și de către unii dintre beneficiarii săi, ar fi [romania_eu_list], un e-grup pe Yahoo focalizat pe parcursul european al României - care, timp de șapte ani, a fost ‘cel mai mare’ e-grup de limbă română din lume (de trei ani încoace, e doar al doilea, după [romstudyabroad]). [romania_eu_list] este o comunitate virtuală consistentă, avînd în acest moment, peste 7000 de abonați, care împlinește 10 ani pe 30 octombrie 1999 – drept care, anul ăsta, punem la cale un chef pe chestia asta :) Acesta e, într-o foarte bună măsură, un proiect personal, importat, în 2003, sub egida Asociației Epsilon III, cu care lucrez acum. În consecință, cu ocazia ‘chefului’ de care vorbeam, o să scoatem în public și alte chestii tari de-ale lui Epsilon III și de-ale membrilor și colaboratorilor săi: expoziții, lansare de carte, spectacol, plus alte alte-alea pe care le plănuim chiar în aceste zile...
Din categoria proiectelor care ‘schimbă vieți’ chiar în acest moment, aș pomeni de Cui îi este frică de Minotaur? - un proiect co-finanțat de programul Tineret în Acțiune al Comisiei Europene, pe care Epsilon III îl derulează la Focșani, în care actorul Adrian Ciglenean și o seamă de curînd-viitori-profesioniști în artele spectacolului (Lavinia Cârcu, Răzvan Ropotan, Mihai Băcăran, Anca Tudorache, Ștefana Popa, Bogdan Nechifor), susținuți energic de profesoara Carmen Ion, director adjunct al Liceului Pedagogic Spiru Haret, au… ce mai incoace și-ncolo, au schimbat viața cîtorva zeci de elevi (vreo 60 cînd i-am ‘numărat’ ultima oară, dar numărul lor e în continuă creștere, proiectul nu s-a terminat încă și plănuim tot soiul de continuări). Pentru cine nu crede asta cu schimbatul vieții’, blogul participanților se află aici: http://minotaurdefocsani.blogspot.com . În acest proiect, ne folosim preponderent de o formulă de teatru participativ numită teatru labirint, cu care lucrăm, de vreo doi ani încoace, în compania partenerilor noștri european din rețeaua INFACCT – o organizație neguvernamentală europeană în care suntem membri fondatori, cu sediul în Portugalia și membri din Islanda, UK, Portugalia, Franța, Germania, Austria, Italia, Ungaria, Croația, Macedonia, Albania, Serbia, Bulgaria și, ultimii pe listă, cu voia dumneavoastră, România :)
În fine, din categoria proiectelor ‘scrise’ pentru prieteni, sper că n-a fost uitat Nu da șpagă, proiect instrumentat de Fundația CONCEPT, cu care am lucrat în perioada 2001-2004, pînă înainte de aventura mea de un an jumate în Bruxelles.
Dincolo de asta, și apropos de definiția mai largă a termenului de ‘proiect’, însăși Asociația Epsilon III , pe care o conduc de la fondare, din 2003, a devenit, în ultimul an și jumătate, un ‘proiect’ de succes – cu care mă pot mîndri, adică, nu e ca și cum ar ști (încă!) foarte-foarte multă lume de ea :) Epsilon III nu putea deveni un ‘proiect’ de succes fără Eliza Donescu și Anca Tudoricu, din nucleul ‘administrativ’ al asociației, dar... uff, sînt foarte multe nume - și ale componenților variilor echipe de proiect, dar și ale beneficiarilor, dintre care unii ni s-au alăturat și continuăm să facem chestii împreună... Așa cum ziceam mai devreme, fără beneficiari, care îți întorc o parte sau sau mai multe din ceea ce au cîștigat din întîlnirea cu tine, o organizație neguvernamentală e zero, strict o consumatoare de fonduri europene...

Ce presupune să coordonezi un proiect?
E o treabă înfiorătoare :) În primul rînd, să știi să lucrezi, simultan, cu oameni, cu situații și cu bugete – toate aceste elemente putînd deveni imposibile exact atunci cînd te aștepți mai puțin. Să concepi un proiect, negociind la nesfîrșit cu echipa de proiect, parteneri și unii din beneficiari. Să aștepți, cu inima strînsă, vestea bună de la finanțator – cum că proiectul merită finanțare. Să continui negocierea fără sfîrșit cu echipa de proiect, parteneri și beneficiarii pe tot parcursul proiectului, elaborînd nu doar un Plan A pentru fiecare etapă și sub-etapă de proiect, ci poate pînă la un Plan F pentru fiecare din situațiile în care ceva poate merge prost. Să faci raportări către consiliul de administrație și către finanțator. Să aștepți, cu inima strînsă, vestea bună de la finanțator – cum că rapoartele tale sunt ok și, deci, proiectul merită o nouă tranșă intermediară din finanțare sau tranșa finală. Și tot așa… În fine, de principiu, în această lume a managementului de proiect, schimbarea fundamentală față de perioada în care ai lucrat ‘la stat’ este că munca ta nu se mai organizează în funcție de un ‘program de lucru’, de un număr de ore pe zi, între opt dimineața și cinci după-amiaza, de pildă, în care stai pe un scaun de birou, ci se organizează în funcție de varii termene-limită, deadlines.

Majoritatea proiectelor europene presupun întâlnirea mai multor oameni din țări diferite și lucrul lor în comun. Acest lucru în comun este real? Există o comunicare efectivă între acești oameni? Sau sunt doar niște oameni care se plimbă dintr-o țară într-alta, pe bani europeni?
Programele comunitare sînt programe de cooperare – iar cooperarea între persoane din toate colțurile Uniunii Europene și nu numai, cu ritmuri de lucru diferite și etici ale muncii diferite, poate fi dificilă. În plus, chiar sistemele educaționale și profesionale din care provin acestea sînt diferite, deci e normal ca generarea unor produse aplicabile și în Islanda, dar și și în Turcia, și în Portugalia, dar și în Estonia, să nu fie o sarcină ușoară. Astfel încît, dincolo de consistența unor ‘bani europeni’, motivația individuală a participanților la aceste echipe transnaționale este capitală. Astfel încît este esențial să-ți recrutezi partenerii de proiect mizînd fie pe oameni pe care i-ai văzut la față și le-ai văzut sclipirea de interes în ochi în momentul în care ați discutat o idee de proiect, fie pe foști parteneri cu care ai lucrat bine, chiar dacă proiectul tău nu e chiar subiectul după care ei ar face un film, ca să zic așa… Comunicarea efectivă este, deci, ca în multe alte situații similare, independentă de faptul că lucrați împreună într-un proiect, este o chestiune strict interumană.
Dincolo de toate astea, ‘plimbarea pe bani europeni’ are, oricum, un rol educațional, cultural, nu? În definitiv, unul din rolurile acestor programe este să faciliteze mobilitatea transeuropeană a unor specialiști - nu doar ca să muncească, ocazional, trei zile între patru pereți și între două avioane, ci și ca aceștia să ajungă să cunoască cum funcționează diferitele componente ale noii noastre comunități, Uniunea Europeană :) Chiar cînd mă uit numai la mine… Ce-aș fi înțeles din ritmul de lucru al spaniolilor (și, deci, din Spania) dacă n-aș fi descoperit, în cursul primei mele întîlniri de proiect, într-o noapte călduroasă din martie 2001, că a încerca să dorm la 3 dimineața în camera mea de hotel din centrul Madridului era ca și cum aș fi încercat să dorm pe un stadion, în timpul unui meci – din cauza rumorii zecilor de mii de inși aflați, încă, pe stradă? Cum să-i fi înțeles pe englezi dacă nu m-aș fi aflat pe străzi într-o vineri și într-o sîmbătă noaptea din octombrie 2005 în Kingston upon Hull? Cum ar fi arătat viața mea dacă n-aș fi cunoscut-o pe caipirinha în Lisabona, în mai 2004? :) Și tot așa…

Care au fost partenerii tăi cu care chiar ai simțit că se leagă niște lucruri? Care sunt, de fapt, diferențele culturale? Care sunt problemele de comunicare? Ce așteaptă unul de la celălalt?
Ritmul meu de lucru este ‘englezesc’, dar tot cu parteneri din sudul Europei am dus-o la capăt cel mai bine, pînă la urmă… În capul listei este o parteneră din Spania cu care am lucrat în mai multe proiecte. Apoi, în ciuda faptului că nu ador ritmul de lucru ‘italienesc’, nu știu cum s-a făcut că am avut, absolut în fiecare proiect în care am lucrat, parteneri italieni. Am lucrat constant cu parteneri din Portugalia și Bulgaria. Și, în fine, acum explorez tot felul de planuri, mai mult sau mai puțin elaborate, cu diverși parteneri din Macedonia
‘Diferențele culturale’ intervin, așa cum ziceam, la nivel conceptual, în diferențe de aplicabilitate a unui proiect în varii țări. E firesc, fiecare din parteneri petrece mai mult timp la el acasă decît în întîlniri de proiect - și dacă proiectul generează un set de activități sau produse care să le fie utile în activitatea lor curentă, proiectul merge strună. Dacă nu – nu. Adică merge, însă nu strună. ‘Diferențele culturale’ ținînd de de ritm și etică a muncii nu sînt deloc diferite de ‘diferențele culturale’ cu care ne întîlnim și în România, atunci cînd punem la aceeași masă boemi și pragmatici… J

Cine sunt, de fapt, Finanțatorii și ce urmăresc ei prin acordarea unor fonduri?
Finanțatorul numărul 1 din România este, fără discuție, de mulți ani, Comisia Europeană. Ceea ce numim ‘bani europeni’ au rolul de a aduce România la un nivel de dezvoltare comparabil cu al restului statelor membre, de a avea un stat funcțional, o societate civilă funcțională și o economie funcțională, care să nu tragă în jos restul comunității statelor europene. Motive foarte egoiste, deci – dar deloc obscure.

Ce ar trebui să facă instituțiile statului, mass-media etc. din România ca să informeze mai clar opinia publică în privința accesării de fonduri ? Există o senzație că toată problema asta a fondurilor europene este, de fapt, o nebuloasă (și o stufoșenie) pe care o înțeleg și de care se pot folosi doar niște “inițiați” (ca tine)…
Toate fondurile europene sînt administrate de funcționari. Dincolo de bănuielile pe care le putem avea legate de o ‘piață a inițiaților’, care funcționează cu circuit închis, există și explicații mai… firești, ca să zic așa. Pe de o parte, mulți dintre acești funcționari pur și simplu habar n-au cum să fie transparenți, cum să redistribuie informație, pentru că pînă și sistemul post-comunist nu are, încă, mecanisme care să acorde atenție, în primul rînd, beneficiarilor – ci strict funcționării neperturbate (de beneficiari) a sistemului însuși. Pe de altă parte, chiar acolo unde există funcționari bine-intenționați în segmentul de interfață cu publicul, din interiorul sistemului vor exista întotdeauna presiuni legate de faptul că mai multă transparență, mai multă publicitate făcută fondurilor europene, înseamnă mai mulți solicitanți, un volum mai mare de muncă. Din această dilemă nu putem ieși – cu una, cu două, vreau să zic…

Unul dintre ultimele tale proiecte se numeste “Povestind Bucureștiul”. Mai au oamenii nevoie de povești?
‘Povestea’ este elementul fundamental al culturii umane, nu există aspect al acesteia care să nu fie transmis prin intermediul unei narațiuni, mai mult sau mai puțin’adevărate’ – adică pentru diverse valori atribuite conceptului de ‘adevăr’, vorba lui Terry Pratchett. În cazul acestei aglomerări urbane, adesea insuportabile, în care locuim, iată că Bucureștiul ficțional a făcut Bucureștiul real mult mai suportabil. Cu ajutorul a zeci de ‘beneficiari primari’, ca să mă întorc la jargonul de management de proiect…:)

Ești un mare admirator a lui Terry Pratchett, mai ales a seriei Discworld, un scriitor cunoscut pentru fantasy-urile sale ironice, pe alocuri absurde. Recunoști ceva din ironia și din absurdul lui Pratchett (sau din personajele sale) în lumea reală (și în societatea românească)?
Pratchett mi se pare un scriitor complet, un scriitor adevărat, cu enorm de multă substanță și cu o formă impecabilă: un povestitor fără fisură care, folosindu-se de Discworld, a tratat în cheie ironică, cu un umor devastator, aproape toate temele majore ale culturii umane – de pe Roundworld, adică. Din păcate, primul său traducător din România l-a îngropat complet, prin 2001 cred, tratîndu-l ca pe un scriitor pentru copii – printre multe altele, traducerea numelor personajelor a fost o eroare fatală, și nici actualul său traducător, deși mult mai cunoscător de Pratchett, nu prea se poate abține…
Probabil sunt printre puținii din România care a parcurs absolut toate cărțile sale, și nu numai din seria Discworld, deci pot să afirm în cunoștință de cauză: din păcate sau din fericire, Terry Pratchett nu s-a atins de România, puținii vampiri cu nume românești din romanele sale nu prea sar în ochi, ca să zic așa. Dacă Pratchett ar fi avut România în vizor, așa cum a făcut cu Australia în The Last Continent, e adevărat că ar fi rîs sute de milioane de cititori din toată lumea de noi, dar măcar scăpa Ministerul Turismului de sarcina sisifică de a produce o campanie funcțională de promovare a României în lume - turiștii s-ar fi repezit instantaneu, cu milioanele, ani în șir, pe meleagurile noastre.

Te consideri un bun manager?  Te vezi făcând altceva? Ești producător de film, exiști pe imdb… ți-ai dori să produci filme?

Nu cred că sînt un bun manager - ca orice Fecioară, nu cred că există pe lume cineva care să facă la fel de bine ca mine diversele chestii pe care le avem de făcut, drept care încerc să fac eu totul :) Sper să evadez curînd, am o grămadă de chestii de scris – firește, dacă o să-mi mai poată ieși din cap euro-jargonul de management de proiect… Inclusiv scenariu de film. Da, figurez cu credit de producător asociat la un scurt-metraj britanic, Gone Fishing, care era cît pe-aici să fie nominalizat la Oscar în 2009 – a ajuns pînă pe ‘lista scurtă’ de 10 filme. Sincer, una din mizele acestui demers a fost chiar acesta, să mă strecor pe imdb.com, astfel încît atunci cînd ne apucăm de film și aici, în România, să aibă finanțatorii și distribuitorii unde să ne găsească pe net pe cît mai mulți dintre noi. Deci, sigur scenarist și producător – e suficient ca să am un cuvînt de spus la casting-urile de personaje feminine, nu…? :)