Wednesday, November 5, 2014

toamna nu-i ca vara


Ne-am înțeles că iarna nu-i ca vara, da ? E clar, copii ? E limpede ?
Bun, acuma să facem saltul logic următor: nici toamna nu-i ca vara.

Față cu breaking news-urile de duminică referitoare la procesul de votare în unele secții de vot din străinătate mi-a venit să observ că, totuși, aceste alegeri au luat prin surprindere pe absolut toată lumea - și pe votanți și pe ziariști, nu numai pe oamenii ceia din ambasade. Nu prea am înțeles de ce a fost o surpriză uluitoare că personalul diplomatic românesc e compus, zdrobitor de preponderent, din funcționari publici care reacționează mai degrabă doar cînd țipă un șef la ei - avantajul unora dintre noi este doar că, spre deosebire de funcționarii din administrațiile fiscale, cei din ambasadele și consulatele României pot fi evitați toată viața. 

Dincolo de asta:
1. Era de bănuit că nu pot să apară, peste noapte, secții noi de votare (vezi mai jos comunicatul BEC, cu referire la Legea 370/2004). O secție de votare nu e chiar o tarabă, pe stradă, încropită dintr-o masă pliantă - vine cu niște condiții: logistice, de securitate și nu numai.



2. Are dreptate și domnul acela de la Londra: ambasadele își calibrează necesarul de ștampile, cabine de votare etc. în funcție de o estimare privind numărul de votanți. Dar funcționarii unei ambasade n-au cum să afle cîtă lume vine la vot decît dacă primesc 'de undeva' o hîrtie, semnată și, eventual, ștampilată, prin care sînt informați de acest lucru. Doar noi, ăștia, care stăm toată ziulica pe Facebook, și care mai dăm o fugă la Londra atunci cînd cîștigăm la loto, știm că numărul românilor din nord-vestul și sud-vestul Londrei a crescut mai mult decît substanțial în ultima vreme - ambasada din Londra trebuie, însă, să fie informată de acest lucru.

3. Misiunea diplomatică românească din Paris e singura de pe glob în care am desfășurat, vreodată, o operațiune de orice fel: întîlnirea finală dintr-un proiect Socrates II / Grundtvig coordonat de mine, desfășurată în iunie 2005, în care am reușit să-l aducem pe Augusto Boal însuși - care a și susținut, cu noi, un workshop de două zile. Nu m-am ocupat eu de logistica găzduirii, habar n-am cine era ambasador atunci, nu l-am întîlnit - nu e ca și cum ambasadorul român s-ar fi putut grăbi să-l întîlnească pe Boal sau chiar să se amestece cu jurnaliștii francezi care au dat buzna la lansarea publicației generate în proiect. Dar Parisul e una dintre cele cîteva capitale din lume în care personalul diplomatic chiar trebuie să fie compus, integral, din profesioniști de vîrf. În ciuda acestui fapt, personajul cu nervii tremurători care a chemat, acolo, poliția franceză, de parcă ambasada României ar fi fost ambasada vreunui stat dictatorial asaltată de protestatari furioși, ar fi minunat dacă ar fi, curînd, expediat să-și exerseze franceza pe undeva prin Africa Centrală, de pildă - unde pericolul de a-și întîlni compatrioți care vor ceva, orice, de la ambasada țării lor să fie redus la maximum. 

Hai, baftă pe 16 noiembrie, că avem treabă :)