Thursday, January 4, 2018

blow: thursday, 1993

Înainte de a pleca spre ceea ce era, încă (în august 1993), Iugoslavia, eu și tovarășa mea de drum ne-am documentat cum am putut. Cu două zile înainte de a pleca, îmi trecuse prin fața ochilor știrea că foarte recenta scumpire a pîinii de patru ori scosese, la Belgrad, lumea în stradă. Drept care, primele merinde pe care le-am adăpotit în rucsacul meu de 60 de litri au fost vreo patru pîini. Am adăugat rații de lapte praf, cacao și zahăr (din care ar fi trebuit să iasă o pastă cu care puteam supraviețui și pe Marte), plus niște biscuiți. Ne-am luat și țigări, probabil ca să putem plăti băștinașii cu țigări la bucată. Am omis, însă, firește, faptul că Iugoslavia era, încă, o țară comunistă. Pîinea, așa scumpită de patru ori, încă era la jumătate față de prețul din România.



Am găsit Belgradul, capitala unei țări aflate în război civil, ca un oraș absolut normal. Provincial, da (așa cum mă prevenise Radu Pascal), dar totuși cu o respirație de capitală. Plină de mașini, inclusiv taxiuri - deși Iugoslavia era sub embargo, iar petrolul era traficat din toate cele patru zări. Plină de librării - serios! pînă în ziua de azi n-am întîlnit un oraș cu atîtea librării ca Belgradul anului 1993. 
Și în care cel puțin un sfert din populația activă era implicată în schimb valutar. N-am înțeles de ce, pentru că toate prețurile erau afișate și în dinari și în mărci, iar cele în dinari se schimbau (=creșteau) cam de cinci-șase ori pe zi. Intuiția, atît cea feminină, cît și cea masculină, ne-a interzis să încercăm să plătim ceva cu țigări la bucată...

Presimt că, în următoarele două luni, voi spune unor doamne (care nu citesc chestia asta de-aici) că, în 1993, am ajuns pe frontul din Bosnia. Din păcate, deși ăsta era planul, nu ne-a ieșit. Timp de trei zile ne-am milogit la diverse instituții ale ONU și am ajuns chiar și la ambasada românească (nu pot să-mi imaginez de ce), dar nu mai putea nimeni să ne ducă spre Sarajevo. Aparent, ratasem 'ultima cursă' cu ceva mai puțin de 24 de ore.
Așa că, după patru nopți dormite în saci de dormit lîngă gara din Belgrad, ne-am urcat într-un tren neanunțat și nemarcat (ca să nu vadă americanii, cu sateliții lor, unde-și petrec vacanța belgrădenii), și am poposit, cam opt ore mai tîrziu, în Bar, pe malul Adriaticii - principalul port al Iugoslaviei comuniste care arăta, atunci, cam cum arată tabăra de la Năvodari acum. Spre lauda noastră, am încercat s-o luăm spre vest și de acolo, să ajungem măcar la Dubrovnik (unde, de asemenea, se întîmplau lucruri) - dar, ne-au zis oamenii ăia, de așa ceva nici nu putea fi vorba. 
Așa că am mai stat vreo săptămînă și un pic 'la mare'. Am fi stat mai puțin - dar, chiar cînd ne pregăteam să plecăm, am călcat amîndoi, în aceeași zi, pe niște arici negri, drept care sejurul nostru s-a mai lungit cu trei zile, pînă ce am reușit să ne extragem toți țepii din tălpi. 

Deci, n-am reușit să intrăm în viitoarea Bosnia-Herțegovina, dar am 'bifat', fără să vrem, Serbia și Muntenegru. La întoarcerea în țară, am traversat Kosovo fără escală și am încercat să intrăm și în Macedonia, dar ne-au dat jos din tren, aveam nevoie ori de viză, ori de mai mulți bani, ori de ambele. 
Am recuperat Macedonia în 1994. Am ajuns în Croația deabia în 2006. Iar pe Riblja Čorba (ciorbă de pește), pe care i-am ascultat peste măsură în Belgrad, i-am întîlnit în oase și ceva mai puțină carne exact 13 ani mai tărziu (tot 2006, deci), noaptea, într-o parcare de pe litoralul sloven, în care susțineau un concert. 
N-am mai ajuns niciodată în Bosnia-Herțegovina.