Wednesday, January 3, 2018

blow: wednesday, 1992

La începutul lui 1992 am ajuns în Moldova. Nu mai știu de ce Moldova, n-aveam ceva anume de făcut acolo, dar cred că a fost o decizie de business :) Din păcate, nici nu s-a pus problema: la sfîrșit de martie, am găsit un Chișinău gri-cenușiu, un fel de Botoșani (nu prea mai am amici în Botoșani, deci cred că scap cu asta!) cu bulevarde ceva mai largi și, poate, mai multe semafoare - dar complet inutile. Și în care, bineînțeles, pe străzi sau în magazine auzeai doar limba rusă - deși mi se răspundea, de regulă, în română, dacă țineam neapărat.


Am stat, cred, într-un fost hotel al partidului, dar care arăta ca un fost hotel al partidului la zece ani după ce, în urma unei lovituri militare de stat, toți comuniștii fuseseră aruncați în pușcării și toate posesiunile lor pămîntești fuseseră jefuite. Și doar privind, într-o după-amiază, pe geamul stabilimentului cu pricina, am reperat, în stradă, singura pată de culoare de care îmi aduc aminte din acea versiune a Chișinăului. De fapt, 'îmi aduc aminte' e doar un fel de a zice - pentru că, nici pînă în ziua de azi nu sînt sigur că n-am visat sau că n-am văzut o... mă rog, un unicorn. În filmul acela gri-cenușiu, cineva a colorat, la un moment dat, o fetiță de vreo 7-8 ani îmbrăcată, ca în desene animate vechi sau în coșmaruri atroce, într-o rochiță roșie (un roșu electric!), cu buline albe. O Carrie, care a traversat ecranul de la dreapta la stînga, sărind într-un picior. Pe trotuar, ca un copil bine educat rutier.

Mi-ar fi plăcut să pot spune că am lăsat totul baltă și am țîșnit în stradă să mă conving că, în Chișinău, există și un altfel de roșu decît aproape-bordo-ul șters comunist. Dar deja știam că, după unicorni, alergi degeaba - sau, în orice caz, pe riscul tău. Așa că am coborît încet (doar de asta mă uitasem pe geam, să văd dacă nu începuse cumva să ningă cu fulgi gri în cele cîteva zeci de minute cît mă aflasem în cameră), am ieșit pe stradă și m-am întîlnit prompt cu un adolescent care traversa ecranul de la stînga la dreapta, cu un casetofon uriaș pe umăr, ca într-un film de Kusturica, din care se auzea (ha!) Lenny Kravitz.
NOT another unicorn - but still...

O zi mai tîrziu, plecam înapoi spre București resorbind un chix major de jurnalist. Nu aveam să aflu decît la întoarcere - dar, aparent, exact atunci cînd eu plecam din Moldova, toate agențiile străine de știri își trimiteau echipe de reporteri în Moldova: Snegur tocmai se decisese să trimită războiul din Transnistria într-o nouă etapă.