Tuesday, February 20, 2018

live, love, make noise... and eventually eat

I-am spus, am reușit să-i spun, ca să fie clar: în ciuda aparențelor, atunci cînd voi cîștiga la loto, nu-mi fac bagajele pentru Bucureștiul iubit - ci, în funcție de magnitudinea sumei, pentru Barcelona sau, după caz, Lisabona. Iar orașul/teritoriul cu nume din cinci litere rămîne doar o metaforă pentru dispariția de pe fața Pămîntului as mapped by Google

N-am cîștigat nici duminica asta la loto (în bună parte pentru că nu am jucat - potul cel mare s-a luat, joia trecută, pe undeva prin Craiova, și eu nu joc decît cînd reportul la categoria I depășește un milion de euro), dar nu strică să mă pregătesc...




Am ajuns prima oară în Barcelona, într-o miercuri de sfîrșit de noiembrie. Și, după ce mi-am dibuit ieșirea dintr-un aeroport paradis (pe-atunci) al fumătorilor, am dat buzna afară, la joacă, la 19 grade. La șapte seara. Am dat șuba jos și am rămas, voios, în tricou.
În seara respectivă am stat ca o plăcintă doar în Plaça de Catalunya. printre skateri și porumbei. N-am înaintat prea mult pe La Rambla, doar vreo sută de metri - eram 'în delegație', pentru o conferință de o zi și trei sferturi, și mă așteptam să parcurg La Rambla, de multe ori, în fiecare din următoarele trei zile.
A doua zi, conferință toată ziua. Nu m-am grăbit, sînt un anti-turist arhetipal: atunci cînd ajung pentru prima oară într-un oraș, cu precădere la un pom lăudat, ignor complet toate 'obiectivele turistice' și bîntui pe străduțe înguste, devalizez librăriile și beau cafele în piețe și pe bulevarde, uitîndu-mă, pur și simplu, la lume - ca să 'iau pulsul orașului', cum ar veni. M-am întors la hotel prin Ciutat Vella, am parcurs toată La Rambla de la Plaça Reial 'în sus' - dar tot în Plaça Catalunya am campat, limitat. 
Nici a treia zi nu m-am grăbit. M-am întors de la conferință pe la patru, m-am dus la hotel (undeva, vis-à-vis de universitate) să mai moșmondesc ceva pe net și să mă schimb - căci pe-afară nu mai era chiar de tricou, dar tot mi se părea prea cald pentru sacou. M-am pregătit cum se cuvine pentru prima seară de vineri cu Barcelona. Și am ieșit din hotel pe la cinci jumate seara.

Două sute de metri mai tîrziu a început să ningă.
Istoria a consemnat, probabil, ninsoarea cu pricina ca fiind cea mai catastrofală (?!) din ultimii 15 ani, o nouă ocazie a opoziției de a cere demisia primarului și a întregului guvern catalan, pentru că s-au blocat drumuri (dar nu s-au închis școli pentru că era vineri), și diverși cetățeni au alunecat pe stradă și și-au luxat gleznele. Pentru mine era o ninsorică, pe care aș fi alungat-o ca pe o muscă. Pentru barcelonezi a părut, însă, o calamitate - mai ales atunci cînd (și astfel mi s-a dezvăluit 'Barcelona profundă') s-a instalat o pană de curent de vreo oră în tot orașul. După care, curentul a revenit un pic, preț de cam 15 minute - apoi iar s-a refugiat în țări mai calde pentru încă peste o jumătate de oră. 

Gran Via de les Corts Catalanes e un bulevard cu cinci patru multe benzi pe sens, care s-a transformat, după doar 30 de secunde de pană de curent (deci fără semafoare și alte lumini stradale), în coada, compusă exclusiv din vampiri și vîrcolaci, la cabinetul singurului dentist din oraș. Vaierul claxoanelor, punctat de cuvinte, în catalană, de negăsit în orice dicționar decent, a acoperit, într-o clipită, murmurul milionului de participanți la orice minut al unei zile (sau nopți) obișnuite pe La Rambla. Dar, în vreme ce Gran Via și restul bulevardelor monumentale ale capitalei catalane au rămas să se bazeze doar pe farurile participanților la [ceea ce numesc așa doar din lipsa unui cuvînt mai decent] trafic, la magazinele și terasele de pe La Rambla au început să duduie, unul cîte unul, generatoarele - iar carnavalul unui oraș care nu doarme niciodată s-a reluat, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic.


Deci, de asta e vorba, deci, da ? De atașamentul față de un oraș care nu doarme niciodată - și, mă rog, care nu doar că nu doarme, ci vorbește în 666 de limbi. I know that for a fact, pentru că, în 2011, am dormit fost cazat o noapte și la un hotel aflat chiar acolo - și atunci, doar atunci, am aflat care este singura, dar singura oră din zi și din noapte cînd pe La Rambla e întrucîtva liniște: între șapte și opt dimineața, cînd singurul murmur care se aude e tîrșîitul, pe pavaj, al scaunelor de la terase.