în acest timp, în Piatra Neamț... - un alt 22 decembrie 1989

Ziua de 22 (și un pic din cea de 23) decembrie 1989 în jurnalul lui George Podani - la momentul respectiv, inspector și instructor la Comitetul Județean [Neamț] pentru Cultură și Educație Socialistă.

cronologie personală foarte sumară - 22 decembrie 1989

Pe 22 decembrie 1989, cînd am ieșit, nedormit, 'din schimb' la 6 dimineața, n-am luat-o, ca de obicei, spre casă, traversînd Piața Palatului, ci am mers pe bulevard, ca să văd cum arată Piața Universității. Strada era pustie - dar, în 1989, nu e ca și cum, la aproape 7 dimineața, ar fi existat, oriunde în trafic, măcar un procent din numărul de acum al autovehiculelor. La fel și trotuarele - cei care locuiesc în centrul centrului Bucureștiului nu prea pleacă la muncă la o astfel de oră...
Însă, în intersecția de la Scala, era plasat un cordon firav de soldați, înțepeniți de frig, de-a latul bulevardului. Cînd am trecut prin dreptul lor, unul din ei mi-a cerut o țigară. I-am oferit-o. Doi pași mai încolo, m-a și certat un trecător: "Ce faci, dom'le, îi dai o țigară criminalului, ăștia au tras în oameni...?" I-am răspuns obosit: "Uită-te la ei, sînt morți de frică... sînt soldați în termen, n-au tras ei, ăștia nici nu primesc arme..."
Zona Dalles, Batiștei, Piața Universității propriu-zisă sclipeau, nu alta. Nu e ca și cum m-aș fi așteptat să găsesc încă pete de sînge pe undeva, dar băieții ăia pe care îi văzusem trecînd pe Magheru la 3 dimineața lustruiseră, pur și simplu, zona, iar apa de pe pavaj deabia începea să se usuce. 
M-am oprit în dreptul Intercontinentalului, am privit locul în care părea că nu se întîmplase nimic cu mai puțin de cîteva ore înainte, am închis ochii și am reauzit, în gînd: prima salvă de mitralieră din ziua anterioară, voci strigînd 'libertate!', apoi focurile repetată de mitralieră din cursul nopții. După care am plecat spre încăperea mea de lîngă Cișmigiu și m-am culcat.

M-a trezit o bătaie în geam (camera mea, 'vagonul 13', era la demisol, cu fereastra în stradă). Era Iulian: 'hai, ce faci acolo? hai afară, c-a fugit Ceaușescu!'. Era cu puțin trecut de ora 12...
Mda, n-am apucat să fiu 'revoluționar' veritabil. În ciuda aventurilor din următoarele zile (pînă în 27 decembrie, cînd am luat-o spre Piatra Neamț), cu armă sau fără armă la Casa de Cultură a Studenților, Universitatea București sau alte instituții mai puțin spectaculoase, prima mea reacție a fost 'what's next?'. Împreună cu Iulian, am cumpărat două sticle de șampanie și am luat-o spre redacția Vieții Studențești :) 
În redacție era mai toată lumea, unii mai îngrijorați decît alții - oarecum firesc, dat fiind că majoritatea erau activiști. Ca să pună capac atmosferei, cît eram acolo a trecut prin redacție chiar Ani Matei, la acel moment președintele UASCR; să nu-i fie de deochi, Ani Matei era înalt, nu era deloc un pirpiriu, dar parcurgerea holului din redacție, pînă la biroul redactorului șef, nu i-a părut o expediție ferită de pericole. Nu, nu s-a întîmplat nimic acolo, singurul redactor care voia să arunce activiști pe geam nu ajunsese încă.

Așa că am ras șampania și, dat fiind că sumarul numărului din săptămîna următoare tocmai se modificase radical, am făcut alte planuri. Am plecat cu cîțiva spre tipografia Informația din Brezoianu, unde se tipăreau și revistele 'trustului' și revista Centrului Universitar București - pentru că tocmai se finaliza tranziția cotidianului Informația Bucureștiului către Libertatea - ziar al Frontului Renașterii Naționale. Am dat o mînă de ajutor în tipografie și, cam după ora 17, am luat, cu Iulian, cîte un braț de ziare și am plecat să distribuim pe stradă și în Piața Palatului 'primul ziar liber al Revoluției Române' (deși am suspectat întotdeauna că oamenii ăia din Casa Scînteii se mișcaseră mai repede, am contat pe faptul că noi, ăștia cu Libertatea, fiind 'în centru', am fost avantajați în cursa pentru 'primul ziar').
În Piața Palatului, lucrurile tocmai se complicau, deci am glisat cu ziarele rămase către sediul Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei, unde se pregătea încoronarea lui Mircea Dinescu. Și am rămas acolo pînă după 9 seara - cînd, de data asta nu cred că ați ghicit, m-am dus la slujba mea de paznic de noapte, s-o trimit acasă pe mama cu doi copii. 

Dar a fost ultima mea noapte de paznic...



    

cronologie personală foarte sumară - 21 decembrie 1989

Am zis că, în penultima săptămînă din decembrie 1989, toate întîlnirile 'de grup' se volatilizaseră - părea un reflex rezonabil ca fiecare să discute strict doar cu prietenii cei mai apropiați, ca să minimizeze riscul de turnătorie. Dar joi 21 septembrie se profila prima adunare oarecum impusă: întîlnirea cu colaboratorii din redacția Vieții Studențești (care avea loc la o zi după ședința de sumar din ziua de miercuri, ziua apariției revistei).  

Viața Studențească era, de fapt, un fel de trust de presă al UASCR, Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România. Săptămînalul propriu-zis era dublat de lunarul cultural Amfiteatru și de Preuniversitaria, o revistă pentru viitori studenți care apărea de șase ori pe an. Normal, în grădina UASCR, majoritatea zdrobitoare a redactorilor erau activiști sau foști activiști de circumstanță (i-am băgat în această din urmă categorie pe unii care bătuseră palma cu partidul cît să se poată strecura în presă) și o minoritate de scriitori care avea grijă de Amfiteatru.  
Am ajuns, probabil, după 11.30 și m-am parcat, ca de obicei, în biroul lui Radu G. Țeposu, locația de facto a echipei de la Amfiteatru. Aici, mai mult ca oriunde, nu se discuta de Timișoara nici măcar în șoaptă, drept care am mișunat pe holuri, conversînd doar cu fotograful Mihai, celălalt colaborator 'legitimat', ca și mine. Discuția aplicată cu privire la ce-ar putea fi de scris pentru săptămîna următoare s-a amînat, pentru că începuse mitingul din Piața Palatului și ne-am adunat să privim cu toții, pe hol, la televizorul din biroul redactorului șef.    
Ca în orice discurs de-al lui Ceaușescu, cuvintele nu aveau nici-un sens, zgomote albe care se scurgeau lent unul după altul de-a lungul holului ca o ceață ușoară pe care o împrăștii cu mîna. În acest caz, am fi putut spera că măcar un cuvînt scăpat pe jos ar fi putut sugera ce se va întîmpla mai departe, cum vor reacționa în continuare 'ăștia', ce va însemna această reacție în București... Dar nu: cuvintele continuau să se scurgă de-a lungul holului, să se scurgă afară, pe stradă, unde aveau să devină complet străvezii în contact cu lumina și să dispară cu totul.  


Apoi, mitingul din București s-a întrerupt în mod neașteptat - și, brusc, timpul însuși a început să se scurgă foarte lent.

cronologie personală foarte sumară - 18-20 decembrie 1989

Nu știu ce-a fost în capul meu cînd m-am băgat în priză cu chestia asta, pentru că mi-a devenit repede foarte clar că habar n-am ce s-a întîmplat în următoarele trei zile din decembrie 1989. Mai exact, nu mai știu cînd anume, în spațiul celor trei zile, s-au întîmplat varii episoade.

N-am dormit cine știe ce duminică noaptea, ci doar acasă, după ce am ieșit 'din post', la 6 dimineața. Iar luni 18 decembrie, odată trezit pe la prînz, am pășit, plin de adrenalină, printr-o pîclă informă, pentru următoarele 72 de ore.
Primul reflex mi-a fost să găsesc oameni care știau ce se întîmplă, preponderent inși cu rubedenii în Timișoara, cu care se putea vorbi la telefon - în ipoteza în care lumea ar fi avut chef să vorbească la telefoane posibil ascultate. Cunoscuții mei de acolo nu prea aveau telefoane, în redacția Vieții Studențești era puțin probabil să fie de conversat cu cineva (revista era în tipografie, pentru că apărea miercurea), în tipografie (Informația Bucureștiului, la 200 de metri de casă) erau prea multe urechi - deci am luat-o direct spre editura Cartea Românească: la librărie sau, și mai sigur, în depozitul de carte, unde gazda era Florin Iaru.
Depozitul era, înainte de 1990, un loc de întîlnire extraordinar. Într-un spațiu foarte îngust, printre rafturi și pachete de cărți de negăsit prin librării, am întîlnit, de prin 1986 încolo, mai mulți scriitori și alți artiști decît în expedițiile sistematice la crîșma Uniunii Scriitorilor. Dar, în acele zile, locul nu era prea populat - am bănuit că tot din teama de urechi de stat și de partid. Pur și simplu, 'pregătirile de revoluție' se mutaseră în casele oamenilor, în locuri în care și prezența unor posibile microfoane și cea a unor potențiali turnători erau mai simplu de administrat.

În cazul meu/nostru, 'casa' însemna fie 'vagonul [meu] 13' de lîngă Cișmigiu, fie camere de cămin studențesc. În vagonul 13 era mai cald, dar în cămine era mai fun - deci pe-acolo mi-am petrecut pre-sfîrșitul lumii. Într-un cămin am ascultat Actualitatea românească din data de 18. Și tot prin cămine am sălășluit și marți și miercuri. Pentru că deabia joia era de mers în redacția Vieții Studențești în mod 'natural', fără să forțez participarea la o adunare și cu prieteni și persoane ok, potențiali 'revoluționari', dar și cu niscaiva politruci și securiști. Joi 21 decembrie.

cronologie personală foarte sumară - 17 decembrie 1989

Acum 25 de ani pe vremea asta (adică fix pe la ora asta, opt seara), eram deja în mansarda bucureșteană a lui Marian [Mierlă]*, butonînd un radio sovietic, cu antena legată cu sîrmă. 'Geografic' vorbind, am migrat dinspre departe spre aproape: prima transmisie pe care am prins-o a fost cea a Vocii Americii, apoi BBC, și deabia la urmă Radio Europa Liberă. Informațiile erau sumare și se auzea prost - cred că se auzea mai bine în încăperea de alături, unde locuia viitoarea jurnalistă Doina Doru-Chircă.      
Habar n-am despre ce-am vorbit și sigur n-am făcut planuri - am aflat deabia în 2004 de 'rețeaua Mierlă', n-am făcut parte din ea :) Cu siguranță din vina mea: eu, pe vremea aia, deși nu-mi țineam capul, cu ochi cu tot, doar în dulapul din cămăruța mea, făceam parte dintre cei care, vorba cuiva, credea că comunismul e nemuritor. Pur și simplu nu vedeam o ieșire... 

Cu puțin înainte de zece seara am plecat spre slujba mea de paznic de noapte. Am adormit greu, deabia spre dimineață, fără să fi găsit vreun răspuns la oricare din întrebările ce, cum sau cu cine ?


* de regulă, atunci cînd voi pomeni, zilele astea, de alte persoane încă în viață, le-aș folosi numai prenumele - cu atît mai mult cu cît mulți dintre ei sînt sau au fost, într-un moment sau altul, persoane publice; dar Marian (care devenea, cinci zile mai tîrziu, membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale), dă periodic interviuri cu privire la modul în care 'și-a petrecut revoluția', deci n-am simțit nevoia să-i protejez identitatea :)