Cu cîteva săptămîni în urmă, am promovat de zor noua platforma MOOC de la iversity. M-a atras faptul că era prima de acest tip inițiată într-o țară 'nevorbitoare de engleză' (Germania) și m-a ajutat enorm faptul că aveam două ținte: platforma propriu-zisă și un anume curs care se preta la un public-țintă foarte eterogen, Future of Storytelling. Miza era popularizarea (în primul rînd, în România) a conceptului MOOC (massive open online course), iar organizatorii erau pregătiți să acorde statutul de 'ambasador iversity' celor mai de succes 10 cursanți care îi aduc și pe alții la iversity (statut care venea și cu un mini iPad și alte alea).
Această operațiune de marketing a mai mobilizat niște lume prin online-ul românesc, drept care grupurile de pe Facebook s-au umplut de îndemnuri la înrolare pe iversity. În tot acest iureș, cred că am reușit să nu mă fac de spam: am vorbit și de MOOC și de cursul cu pricina, am modificat (pe cît posibil) mesajul în funcție de grupul-țintă, nu am agresat vreun grup anume cu mai mult de un mesaj (cu vreo 3-4 excepții - grupuri specializate, cu prieteni, pe care am plasat două mesaje), dar le-am facut cîte două update-uri în comentarii (care să le readucă în față).
Două abordări ale 'competitorilor' mei mi-au sărit în ochi în perioada respectivă. Și deși nu vreau să mă dau cine știe ce șmecher în comunicarea online, am niște observații poate utile pentru emigranții digitali în general.
Primul exemplu este, în mod clar, un mesaj distribuit de un emigrant digital:
Free online interesting courses you can find here! Hurry up and send it to your friends too!
Mesajul de mai sus a fost distribuit în forma pe care o vedeți mai sus (plus link cu foto) pe multe-multe grupuri, de mai multe ori pe fiecare grup. Autorul său nu a făcut absolut nici-un efort să personalizeze tentativa de recrutare, într-o asemenea măsură încît a distribuit exact același text și pe grupurile românești. Mesajul nu comunică nici-o informație distinctă despre platformă sau curs și nici măcar nu încearcă să convingă pe cineva. Ignorare a publicului-țintă plus absență a oricărei informații persuasive plus spam egal hmmm...
Al doilea exemplu a fost distribuit de cineva care, prin vărstă și profil, ar trebui să fie 'băștinaș digital' - și aspirînd, probabil, la o carieră de marketer pe deasupra:
Nu ezitati sa va inscrieti la cea mai reusita platforma de cursuri online: iVersity. Sunt zeci de cursuri sustinute de profesori din intreaga lume. Inscrierile se fac online, gratuit, doar cu adresa de mail sau chiar si cu Facebook. Spor la inscrieri!!
Nici acest mesaj n-a exagerat prin personalizare, dar măcar autorul său a făcut un efort. Un efort chiar un pic exagerat: iversity nu putea fi 'cea mai reușită platformă de cursuri online' [din lume? de unde, exact, care e termenul de comparație?] pentru că nici nu se lansase încă la momentul respectiv; și nu avea 'zeci de cursuri', ci doar 24. Nici pomeneală de informații vizînd un curs anume, măcar de sămînță...
N-aș fi intervenit pe tema asta dacă n-aș fi avut o referință recentă la scurta mea prezentare verbală la Pitești, pe 1 decembrie, referitoare la importanța social media în demersurile de promovare, diseminare și exploatare aferente proiectelor finanțabile prin noul program european Erasmus+. Pusă pe flipchart sau pe ecranul videoproiectorului, argumentarea e simplă: finanțatorii vor ca efortul lor financiar să fie răsplătit prin promovare și diseminare (astfel ca reprezentanți ai grupurilor-țintă avute în vedere inițial și, eventual, ai altora noi, să poată afla detalii despre proiect și chiar să i se poată alătura pe parcurs), precum și exploatarea rezultatelor acestuia (astfel încît ideea proiectului să nu rămînă între niște coperți de manuale, să continue să inspire lume); iar social media este ideal poziționată să susțină aceste obiective, deoarece facilitează ceea ce am numit o 'conversație' în jurul proiectului (adică ceea ce băștinașii digitali fac foarte bine), un buzz care, la rîndul său, facilitează ceea ce numim peer learning, învățare de la cei din jurul tău, aflați în aceeași situație [de învățare] ca și tine.
Dar, așa cum explicam, cumva, aici, simpla utilizare a social media nu e suficientă, e nevoie de o competență complet ignorată de către educatorii care se concentrează pe 'aspectele tehnice' ale comunicării online. Un emigrant digital folosind Facebook, de pildă, doar pentru că i s-a indicat să facă asta (așa cum i se indicase, în anii trecuți, să-și facă website, apoi blog), va folosi un canal de social media într-un mod static, ca pe o gazetă de perete. Fără măcar să simuleze o deschidere spre interactivitate (care să stimuleze o discuție pe marginea textului), tratînd distribuirea informației cu parcimonie (căci e prețioasă) și ignorînd particularitățile cititorului. Căci e păcat...:)
Nu sînt un maniac al cumpărăturilor. Din (măcar) acest punct de vedere sînt un bărbat tipic :> caut magazinul de care am nevoie, intru în el, mă duc glonț la raftul care mă interesează, înhaț produsul, îl tîrăsc la casă, plătesc și am și țîșnit din magazin. În cîteva minute. Cînd e vorba de cumpărăturile altora, ori fixez o oră de reîntîlnire la punct fix, ori zac undeva unde se fumează, cu o carte sau cu laptopul (ori echivalent) - și mă abat de la această regulă doar atunci cînd prezența mea e absolut necesară în cabina de probă, ca să emit sunete de tipul 'oaaa' sau 'mhm', confirmate ulterior de 'asta neapărat!'...
O singură dată am pierdut total controlul, [aproape] exact cu cinci ani în urmă. Pînă atunci îmi administrasem limitele extrem de judicios, ca orice Virgo care preferă să facă lucrurile ea însăși, ca să nu trebuiască să privească traumatizată cum i le fac alții praf - și nu dusesem niciodată mai mult de două proiecte instituționale în paralel. Însă acum cinci ani și ceva aveam impresia, pentru prima oară ever, că am o echipă (mică, dar energică), drept care îmi făcusem curaj și m-am trezit, prin noiembrie 2008, cu șase proiecte instituționale în același timp: unul mare, două mijlocii și trei mai mici. Să sărbătorim, așadar !
Știam de mult de fabuloasele reduceri post-sărbători din luna ianuarie - care, la vest de Arad și Oradea, sînt pe bune ! Însă în luna ianuarie 2009 urma să mă confrunt cu un puhoi de muncă, drept care am luat calea sărbătoririi în decembrie 2008, cu ceva vreme înainte de sărbători: cinci zile în Liverpool, UK.
Ce să vă zic, a fost un coșmar ! În România, lucrurile arătau foarte bine în decembrie 2008. Dar în UK începuse să se rostogolească, deja, Criza ! Și ce fac oamenii ăia dintr-o economie sănătoasă la cap atunci cînd îi lovește criza cu puțin înainte de sărbători ? Păi, mai întîi și la-nceput, trimit lira sterlină la băi - o lasă să se devalorizeze, pînă ajunge aproape la paritate cu euro. Apoi, scad TVA-ul, de la 17,5 la 15%. Toate astea, ca să nu omoare consumul populației fix atunci cînd toată lumea își face planuri grandioase. Peste toate astea, mai plusează (de fapt, minusează) și comercianții cu oferte pe care, în mod normal, le-ar fi amînat pentru ianuarie. Rezultatul a fost că, în decembrie 2008, cumpărăturile în UK erau mai ieftine nu doar decît în Portugalia, de pildă, ci chiar decît în România. 'Bucurie la cumpărături' ? You bet, mate...
Ca să vă faceți o idee de dimensiunea dezastrului, singurul motiv pentru care nu ne-am luat și laptop-uri noi dintr-un shopping village aflat undeva la sud de Birkenhead a fost că, deja, nu mai aveam loc în bagaj - asta în condițiile în care ne-am luat și valize tot de-acolo (da: am închiriat o mașină pentru două zile). Căci am plecat din București doar cu rucsăceii (de s-au uitat ciudat la noi vameșii de pe Otopeni) și ne-am întors cu 10 (zece!) bagaje - la care se adăuga noul meu parpalac Timberland, în buzunarele interioare ale căruia se aflau patru cărți și vreo șase DVD-uri. Și, da: fetele alea de pe aeroportul din Manchester au rîs de noi pînă n-au mai putut - dar să nu vă închipuiți că ne-au pus să plătim vreun penny ca suprataxă de bagaje, ci ne-au zis 'să veniți repede înapoi'. C-așa arată criza în economia de piață...
Cinci ani mai tîrziu, după experiența unei crize într-o țară cu niște guverne tentate, la orice oră din zi și din noapte, să-și recupereze costurile pe seama consumului populației, orice ofertă pare binevenită. Și chiar dacă e, mai degrabă, puțin probabil ca, în ianuarie 2014, să luați măcar calea Parndorf-ului (lîngă Viena), o să pomenesc aici de o promoție la două carduri de credit.
Ok, sigur că băncile nu sînt, zilele astea, chiar cele mai populare instituții din România, dar un card de credit e un card de credit - folosit conform instrucțiunilor (nu agresiv-compulsiv) își face treaba ! Și nu se face să dăm vina pe bănci pentru propria noastră inabilitate de a citi, cu atenție, 'manualul' de utilizare a unui card de credit (sau a unui credit, în general). Eu însumi am vreo două bănci din România care m-au scos din minți, drept care m-am răzbunat pe alte două - dar cea cu prezenta ofertă nu e nici una din alea patru :)
Cardurile astea de credit de la Piraeus Bank Romania (Piraeus Visa Exclusive Gold și Piraeus Visa Exact) sînt carduri prin care utilizatorii lor primesc 3% inapoi din valoarea cumpărăturilor făcute până la data de 31 ianuarie 2014, indiferent de locul de unde se fac cumpărăturile (la Iași sau la Liverpool). Mai mult, orice persoană care accesează site-ul cardulcupromotii.ro, intră automat în cursa pentru câștigarea unui smartphone Nokia Lumia 925, prin simpla completare a formularului de participare.
Cardurile sînt competitive, ce să zic: DAE 24.50%, suma minimă de plată e doar 3%, 80% REDUCERE la abonamentele Medicover - și chestia care mi se pare cea mai tare e că puteți să vă alegeți PIN-ul direct la ATM-ul Piraeus Bank!
Și, după ce rezolvați cu unul din cardurile astea, poate prindeți și o bucată din promoția Visa Winter - pînă pe 19 ianuarie 2014 :)
Odată cu acest post, încep să organizez pe-aici un set de resurse storytelling - materiale și referințe care să poată fi folosite într-un atelier (workshop adică, da) în curs de asamblare sub umbrela Ghildei Povestitorilor. Enjoy :)
Și încep revenind, neapărat, la Andrew Stanton - The clues to a great story, un TED Talk din februarie 2012. 19 minute. Worth every second :) Transcript și în română !
Storytelling -- is joke telling. It's knowing your punchline, your ending, knowing that everything you're saying, from the first sentence to the last, is leading to a singular goal, and ideally confirming some truth that deepens our understandings of who we are as human beings.
Andrew Stanton este scenaristul sau autorul poveștilor din Toy Story 1, 2 și 3, A Bug's Life, Monsters, Inc., Finding Nemo, WALL-E. De anul trecut - și scenaristul pentru John Carter, primul său film care nu este de animație (dar cu CGI in ADN).
Nu cred că n-ai avut răbdare 19 minute. Dar, pentru orice eventualitate, vezi mai jos 'regulile de aur' ale ceea ce numim storytelling (așa cum sînt ele explicitate de Stanton) vizualizate de către Karin Hueck și Rafael Quick de la revista braziliană Superinteressante via blogul TED.
Săptămîna trecută a fost, pe-aici, Săptămîna bloggerului sustenabil :) După experimentul cu Săptămîna bloggerului chibzuit din septembrie, am preluat o nouă operațiune la sugestia lui Chinezu.
N-a fost greu să mă convingă. Locuiesc, lunile astea, într-un bloc vechi din centrul Bucureștiului. Oricare dintre voi care stați 'la bloc' poate știți cum e: țevi și instalații vechi, pierderi pe rețea, alea-alea. Ceea ce presupune că, atunci cînd te uiți la calculul întreținerii, faci niște ochi de bufniță (da, ochii bufniței sînt mai mari decît creierul!). Ei, într-un bloc vechi de București, lucrurile stau mult-mult mai rău - în sensul că, de pildă, degeaba consum eu circa 2 metri cubi de apă pe lună, tot 5 plătesc, ca să acopăr pierderile din rețea. Eu nu mai țin minte mare lucru din școală cu privire la metrul cub, așa că a trebuit să caut, la un moment dat, pe Google :) - și am rămas paf: un metru cub înseamnă 1000 (o mie!) de litri ! (@@) Pfoaaai, deci eu consum circa 2000 de litri de apă pe lună - și plătesc 5000 ?! Ok, mi-a luat ceva timp să-mi revin...
Dar am făcut-o destul de repede, pentru că era vorba de un pic mai mult de-atît. Concret, experimentul a constat în monitorizarea, în cursul săptămînii trecute, a trei chestii:
* consumul de apă;
* cît am cheltuit pe mîncare;
* cîtă mîncare arunc.
De cum a demarat experimentul, prima mișcare pe care am făcut-o a fost să-mi pun la fiert cele șase (6!) ouă cărora urma să le expire termenul de valabilitate în trei zile. A doua a fost să închid centrala termică - monstrul are un rezervor de cel puțin 50 de litri de apă. A treia: am repornit centrala, pentru că mi-am reamintit că e sfîrșitul lui noiembrie și că apartamentul vechi în care stau este opusul perfect al unui pinguin în ceea ce privește izolarea termică. Cu cheltuielile pe mîncare știam că nu trebuia să fac cine știe ce mișcare originală, pentru că, de prin primăvară, operez 'în regim sustenabil' by default.
Ce-a ieșit:
* săptămîna trecută am consumat 0.58 mc de apă: 0.42 la baie, 0.16 la bucătărie, într-o casă cu două persoane (da, aș fi ieșit mult mai bine dacă nu era cu două persoane - dar poate putem împărți cifrele astea la doi ?);
* am cheltuit 109.35 RON pe mîncare (plus 15 RON pe bere care, se știe, ar putea intra lesne în categoria 'hrană'); cu 0 lei cheltuiți joi și duminică - în condițiile în care duminică am avut o prezentare la Pitești, iar gazdele de acolo ne-au hrănit cît pentru trei zile și ne-au dat chestii și la pachet;
* nu am aruncat nimic-nimic-nimic din categoria 'mîncare' (yeeey!), cu excepția unor margini (sau #cum-s-or-chema) de pizza - și aceea 'de Pitești' (deci care nu se regăsește în cei 109.35 RON), căci în casa mea nu se cumpără pizza decît atunci cînd sîntem semi-paralizați sau... cînd sîntem semi-paralizați, deci niciodată.
Încă nu-mi dau seama cum arată cifrele astea pînă nu le compar cu ale altor participanți la experiment (convinși de către Chinezu), dar cred că am ieșit binișor.
Cum conving pe altcineva să se sustenabilizeze. Poate nu mă credeți și trebuie să folosiți, ca mine, Google: un metru cub de apă înseamnă o mie de litri, unu urmat de trei zerouri de litri ! Nu văd argument mai convingător... În ceea ce privește mîncarea, dacă simplul argument financiar nu funcționează, atunci poate merge ăla cu frigiderul care trebuie dezghețat și spălat și curățat cu o periodicitate alarmantă, pen'că alimentele care trebuie aruncate de regulă se dau în stambă și le contaminează și pe alea ok. Și să nu-mi spună nimeni că gărgărițele alea (sau ce sînt ele) care apar în făina expirată sînt niște pet-uri foarte drăguțe, că nu cred și pace !
Sfaturi ? Nu prea am. Nu pentru că nu sînt bătrîn și înțelept și nu ard de nerăbdare să împărtășesc din experiența mea de viață :> Ci pentru că locuiesc într-o casă atipică și am o structură a veniturilor foarte atipică, deci nu cred că orice sfat aș avea e aplicabil altcuiva. Doar patru cuvinte am de spus: o mie de litri !
De unde a plecat chestia asta: de la un experiment social realizat de către Unilever şi 360Insights: șapte familii de români, cu
profile demografice diferite, și-au monitorizat, timp de 9 săptămîni, cantitatea de mâncare aruncată zilnic și consumul de apă din gospodărie,
oferind astfel o imagine de ansamblu asupra gestionării resurselor. În urma recomandărilor primite de la specialiștii implicați în
acest proiect, cei șapte participanți au făcut, gradual, mici schimbări în stilul de viață al
familiei pentru a reduce cantitatea de deșeuri alimentare și consumul de apă.
Printre recomandările
primite din partea Unilever, pentru un stil de viață mai sustenabil, s-au numărat:
planificarea săptămînală a meselor, efectuarea cumpărăturilor pe bază de listă,
congelarea și refolosirea resturilor alimentare, mărirea frecvenței dușurilor (în detrimentul băilor), oprirea apei în timpul spălării pe dinți, planificarea
eficientă a spălării hainelor.
Rezultatul: în cele șase săptămâni (din totalul de nouă) de
implementare a recomandărilor, participanții la experiment au economisit până la opt metri cubi
de apă și au redus aproape în totalitate cantitatea de mîncare aruncată.
De unde le-a venit lor chestia asta: cică în fiecare an, în Uniunea Europeană, sînt
aruncate 90 de milioane de tone de alimente
(cca. 180 kg. pe stomac de locuitor), iar în România cantitatea depășește cinci milioane de
tone. În cazul apei, la nivelul întregii planete, doar cca. 2% din toată
cantitatea de apă a planetei este apă dulce - iar cererile concurente pot duce,
până în 2030, la un deficit estimat al aprovizionării cu apă pe plan mondial de
40%. Conform unui raport publicat de Comisia Europeană, creșterea populației și nevoile consumatorilor de apă vor duce la o creștere a cererii de apă la nivel mondial
cu 35-60% până în 2025, cu posibilitatea dublării până în 2050. Mai mult, conform cifrelor publicate de
Comisia Europeană, gospodăriile, restaurantele și supermarket-urile aruncă, în
prezent, pînă la 50% din mâncarea bună de consum. Problema risipei de resurse a
ajuns și în atenția Parlamentului European, care a solicitat adoptarea unor
acțiuni ce vor duce la înjumătățirea risipei de mîncare până în 2025 și declararea anului 2014 drept Anul european de luptă
împotriva risipei de alimente.
Știm cum e, *de principiu*, cu copilul ăla din Africa (de pildă) care poate trăi un an numai cu ce aruncăm noi. Dar poate nu-l cunoaștem pe copilul ăla din Africa - și chiar dacă l-am cunoaște, nici nu sîntem toți Brad Pitt și Angelina Jolie ca să-l putem adopta mintenaș. Nu știm, însă, cît timp putem trăi noi numai cu ce aruncăm - pînă nu măsurăm cu ceva atenție. Și surprizăăă: iese de o fracțiune bună dintr-un an. Adoptă-te, deci, române !
Later edit: Tocmai am citit-o pe Simona Tache pe aceeași temă (și, de fapt, și comentariile la textul ei) și trebuie să zic că stau foarte bine la capitolul economisit de apă ! Dar trebuie să dau și explicații acum cum e cu 'casa atipică' :) La baie: numai dușuri; nu există suport pentru stropitoarea de duș, deci închid apa oricum atunci cînd e vorba de timpi morți. La bucătărie: nu se gătește în casa aia, ce să ne mai ascundem după deget; chiuveta e mică și meschină - dacă las apa să curgă tare, sau pur și simplu să curgă, mă stropesc de n-am treabă. Deci, 2-3 metri cubi pe lună, fără eforturi. La două persoane.
De 100 de zile scriu (mă rog, public) în fiecare zi, și anume pe acest blog - ceva ce nu am făcut niciodată în toți anii în care am fost jurnalist, nici măcar atunci cînd am lucrat în radio (și scriam și 4-5 texte pe zi, însă doar 4-5 zile pe săptămînă). În toată această perioadă, am fost și formator într-un atelier și cîteva cursuri (teatru labirint, evaluare, design de proiect), am făcut cîteva prezentări, am fost implicat în cîteva spectacole (teatru labirint și 'lecturi senzoriale' - inclusiv cel mai bine plătit spectacol unic din recenta mea carieră artistică :>), am mai 'scris' la niște sute de rapoarte de evaluare, dar și materiale și prezentări legate de cursurile de mai sus - și mi-a apărut doar un [alt] text (care mie mi s-a părut tare chinuit) în Dilema Veche.
Ca 'blogger' începător, bilanțul nu e rău. Mi-au ieșit aproape toate țintele cantitative. În termeni 'competitivi':
Locul 10 în ediția a treia a Campionatului național de blogging al Blogal Initiative (m-am înscris deabia în ziua 27 a competiției) - 793 de participanți.
Locul 2 în ediția a doua a Campionatului de blogging București al Blogal Initiative (m-am înscris deabia în ziua 27 a competiției) - 21 de participanți.
Locul 1 în ediția a doua a Campionatului de blogging Bacău al Blogal Initiative (m-am înscris deabia în ziua 38 a competiției) - 13 participanți.
N-am participat în cine-știe-ce campanii online, că nici nu se punea problema să fac exerciții de scris despre cosmetice sau lenjerie, zău ! În consecință, am ieșit printre cîștigători într-o singură campanie (27 de concurenți) - dar în care am smuls crema 'votului juriului'. Adică simpatia lui Chinezu (că a fost campania lui) și o trusă Colour: o husă de laptop kukuxumusu (zău, așa o cheamă!), pe care o s-o dau mai departe, probabil tot ca premiu, și un caiețel foarte drăguț Miquelrius, pe care o să-l păstrez și-o să-l folosesc.
RECTIFICARE (later edit, cum ar veni: 2 decembrie, cca. ora 17.30). Mesagerul Tiberiu Cazacioc mi-a dat primul de știre cum că am prins premiul III la concursul Blogger european (38 de concurenți) organizat de organizat de către Reprezentanța Comisiei Europene și de Biroul de Informare al Parlamentului European în România. Recepție și iPad 4 pe 12 decembrie, iuhu :)
RECTIFICARE 2 (even later edit: 2 decembrie, ora 18.35). M-am mai clasat, în campania Indesit, pe unul din locurile 2-50 (da, au fost 50 de concurenți) :) Nu știu, încă, în ce constă premiul, o să aflu în zilele săptămînile următoare.
Blogul a depășit 47.000 de pageviews. Nimic despre unici, deocamdată, că nu e cazul. Și a ajuns pînă pe poziția 1848 în zelist, în noiembrie.
Din păcate, o țintă n-a ieșit: Brînzoaicele cu gem nu s-au urnit mai sus de Google PR2 și pace... Asta e neplăcut, în condițiile în care, în trecut, am dus site-uri făcute single-handedly (ba chiar single-fingerly, pentru că tot cu un deget scriu și acum) pînă la PR6, în doar niște luni. Bine că are profilul meu de Facebook PR4, ce să zic...
RECTIFICARE 3 (6 decembrie). S-a rezolvat și asta, oarecum: sînt la PR3 :)
De calitate n-o să zic nimic, tot deocamdată, pentru că:
* mi-e frică
* etapa 2013 a blogului trebuia să fie, oricum, una de 'anduranță', să văd cum funcționează chestia asta cu scrisul/publicatul zi de zi
* dacă am început cu 'mi-e frică' e ca și cum m-aș fi pronunțat deja, oricum.
Noroc de cele trei guest posts - unul de la Alexandra Scînteianu și două de la Alexandru Filimon, cărora le mulțumesc și pe această cale :)
Hai România !
o să sărbătoresc Ziua Națională a României prin muncă - triplă lansare, la Pitești, a programului Erasmus+, Săptămîna Educației Adulților 2013 și Ziua Grundtvig 2013. Așa să știți ! Nu că azi aș fi mirosit trandafirii...
A început cu vestea cărții pe care Simona Tache o semnează alături de (vs., de fapt) Mihai Radu, Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut - o autoare pe care n-am întălnit-o niciodată afk ('în real', știți voi), dar o urmăresc insistent, încă de cînd a început să semneze Simona Tache.
A continuat cu Trofeul Arthur pentru O istorie recentă a Ţării Vampirilor. Cartea Pricoliciului a Adinei Popescu (dar și iminența apariției Povestirilor de pe Calea Mosilor ale aceleiași) - cu care am făcut (din 2008 încoace) și o să mai fac multe chestii :)
E gata coperta unei noi cărți (Primul an de publicitate) a lui Petre Barbu - cu care multe-am mai dres și înainte și după 1990.
Și se încheie cu romanul Zilele, al profesorului meu de română din liceu (Calistrat Hogaș din Piatra Neamț), Mihai Emilian Mancaș - căruia îi datorez, fără discuție, direcția în care am luat-o atunci cînd am fugit cu pixul de-acasă.
Frumoasă săptămînă, zic :)
Au trecut deja mai mult de zece ani de cînd literatura de specialitate a tot explicat diferențele dintre 'băștinașii digitali' și 'imigranții digitali', apoi dintre web 1.0 și web 2.0, încercînd să descrie, cu cît mai multă acuratețe, natura fabuloasei mutații pe care a adus-o ceea ce numim World Wide Web în istoria civilizației umane. Sintagma web 2.0 a apărut în 1999 (Darcy DiNucci), 'băștinașii digitali' au fost definiți începînd cu 2001 (Marc Prensky) - și, cam de-atunci, cohorte de convertiți la 'digitalism' se tot trudesc să găsească alte și alte metafore prin care să traducă, necredincioșilor, Evanghelia lui Pixel.
E dificil, parol. Era greu să explici unui comerciant parizian de la mijlocul secolului 18 tricicleta lui Cugnot, darămite locomotiva cu aburi, Porsche 911 sau Starship Enterprise, fără ca acesta să suspecteze magie, lucrătura diavolului sau ambele. Pur și simplu nu te ajută limbajul. Învățarea se bazează, fundamental, pe recursul la elemente din lumea cunoscută și exersată - dar cînd diferența, în termeni de tehnologie, dintre astfel de elemente, este insignifiantă în comparație cu prăpastia dintre ele în termeni de mentalitate, parcă ți-ai dori ca evoluția umană să facă un salt spectaculos, iar comunicarea esențială să aibă loc prin telepatie. Poate măcar așa...
Nu-i vorbă, 'imigranții digitali' s-au căznit și s-au adaptat: au învățat să folosească telefoane mobile, cuptoare cu microunde și carduri bancare (de debit, firește - cardul de credit încă mai prezintă probleme insurmontabile). Au învățat să vorbească limbajul 'noii lumi digitale' silabisind meticuloși niște dicționare care se actualizează în fiecare secundă. Nu-i de mirare că unii dintre ei au continuat, multă vreme, să vorbească (conform aceluiași Prensky) "cu accent": exemplul cel mai frecvent întîlnit (și relatat) în toți acei ani a fost cel al prietenului care te sună la telefon(ul 'fix') ca să te întrebe dacă i-ai primit e-mail-ul.
Pînă aici, deci, a mai fost cum a mai fost. Pasul următor, însă, de la web 1.0 la web 2.0 le-a fost fatal celor mai mulți dintre 'imigranții digitali' - și acest lucru a fost poate mai vizibil ca oriunde în cazul educatorilor de la toate nivelele, expuși unui contact direct și constant cu 'băștinași digitali' care vor să învețe altceva altfel. Presați, mai mult decît alții, să emigreze în Digitalia, educatorii au făcut eforturi supraomenești să învețe, pe de rost, manuale de 'TIC', cei mai mulți dintre ei nemaiavînd timp să buchisească și anexele referitoare la ontologie din ele - care se ocupă tocmai cu C-ul acela din 'TIC'. Or cu un mindset (Lankshear & Knobel) 'industrial', centrat pe produse ca artefacte materiale (îl mai ține minte cineva pe Alvin Toffler?) e greu să administrezi o realitate centrată pe produse ca generatoare de servicii. Prin urmare, cei mai mulți dintre educatori au învățat să dezvolte website-uri - pe care le-au tratat ca pe niște gazete de perete; pentru că, între timp, paradigma web 2.0 impusese blogurile, au învățat să dezvolte bloguri - dar pe care le-au tratat tot ca pe niște gazete de perete; iar cînd 'moda' web 2.0 le-a cerut să învețe să dezvolte Virtual Learning Environments - ghiciți ce s-a întîmplat ? tot gazete de perete au ieșit, ca în bancul ăla de pe vremea lui Ceaușescu... Undeva, pe tot acest traseu parcurs pe speed dialing, partea de tehnologie care se ocupă cu informația a fost asimilată ca orice nouă tehnologie care facilitează accesul la niște resurse materiale, utilizatorii au învățat cum se pornesc și se opresc niște scule noi și la ce se folosește cutare sau cutare buton (așteptîndu-se ca, neapărat, unul din ele să fie roșu și unul verde); dar partea cu comunicarea și, deci, relaționarea între participanții la acest proces (care, tocmai ea, a configurat această tehnologie și i-a definit logica, înlocuind-o pe cea a paginii tipărite cu una a ecranului) s-a pierdut sau s-a stricat.
Și pentru că trebuia să existe o cireașă adecvată pe acest tort: datorită startului întîrziat și al faptului că #manualelecarecontează erau elaborate într-o limbă nouă, toată această alergătură după achiziționarea unor forme fără fond n-avea cum să fie altfel decît binișor defazată. În vreme ce 'imigranții digitali' învățau conștiincioși să utilizeze computere (și credeau că gata, dacă au aflat la ce folosesc toate butoanele alea, au repreluat controlul), 'băștinașii digitali' migraseră, deja, pe smartphones și tablete, mutînd 'regula jocului' pe un complet alt teren... Deabia se dotaseră școlile cu 'laboratoare de informatică' (deci un loc distinct, precis delimitat, în care sînt ținute sub cheie toate computerele destinate elevilor - și, deci, internetul?), că lucrurile se întîmplau, deja, pe terenul de sport. În aceste condiții, cum să nu interzici, la clasă, telefoanele mobile și tabletele ? Și cum să nu anticipezi că lumea o va lua complet razna odată cu introducerea manualelor digitale - care cer dispozitive mobile ? Chiar 'la clasă' !
Pff, acum o să se supere toți colegii mei, educatorii - chiar și cei (nu chiar atît de puțini) care au absorbit binișor paradigma web 2.0 :(
N-ar trebui. Pentru că, deloc paradoxal, nici chiar toți profesorii de informatică (!) nu sînt pregătiți pentru așa ceva... Gîndiți-vă puțin: atîta vreme cît computerele nu se găseau pe toate drumurile și nu orice elev de 10 ani avea în raniță un smartphone, acest tip de profesor era unic depozitar al cunoștințelor care ofereau accesul la resurse digitale - dar și, firește, al cheii de la laboratorul de informatică, pasămite locația fizică 'în care se intră pe net', preotul 'bisericii digitale' din fiecare școală, dacă vreți. Or acum... Acum (de fapt, de niște ani buni), școala s-a umplut de o sumedenie de eretici - și, ce să vezi? mulți dintre ei sînt elevi :)
Le propun, deci, educatorilor care nu se supără așaaa, cu una, cu două, să ne întristăm (doar) împreună, dacă e posibil. Căci, de la ce mi se trage jelania asta...?
Ieri mi-a sărit puțin muștarul pe Facebook, și anume pe grupul (nu pe pagina sau contul personal al) altuia - ceea ce nu cred că mi s-a întîmplat vreodată pînă acum, în aproape șapte ani de cînd bîntui pe-acolo. N-am înjurat pe nimeni, doar am exagerat cu ironia - ceea ce nu l-a împiedicat pe interlocutorul meu să se declare profund insultat, să-și auto-atribuie niște epitete care nu apăreau nicăieri în intervențiile mele (dar care, pasămite, ar fi fost implicite în discursul meu), și să se retragă, ofuscat și condescendent, din discuție. Mi-am cerut scuze de două ori și m-am retras și eu, nedumerit, de pe grupul cu pricina. Dar deabia la ceva vreme după ce am părăsit grupul m-am prins de unde mi s-a tras și mi-am dat seama că descrierea acestei pățanii poate fi oricînd un studiu de caz extrem de valid. Căci, să fim bine înțeleși: aceasta nu e o răfuială cu o persoană reală (numele ei chiar nu contează aici), ci cu o atitudine care articulează un studiu de caz. Deci, poftim, deci...!
Concret, am postat un mesaj pe grupul respectiv (nu e relevant, pentru discuția de față, conținutul mesajului sau tema grupului). Administratorul mi l-a comentat, declarîndu-l off-topic, după care mi l-a șters imediat :) În mod evident, eu am primit o notificare cum că există un comentariu pentru mine, dar nu mai aveam cum să-l văd, dat fiind că mesajul inițial nu mai exista. Pentru cei care au deschis televizoarele mai tîrziu și/sau nu s-au prins cum vine chestia asta, iată echivalentul 'non-digital' al acestui gest: îi scrii iubitei un mesaj pe un post-it pe care îl lipești pe frigider, o suni și o anunți că i-ai lăsat un mesaj pe frigider, după care inviți imediat în casă colectorul de fiare vechi căruia îi pasezi, pe loc, frigiderul; astfel încît, pînă ce se întoarce acasă destinatara mesajului tău, suportul fizic pe care fusese plasat acel mesaj a încetat, deja, să mai existe.
În primul moment, nu mi-am dat seama ce s-a întîmplat și am solicitat doar să aflu și eu conținutul comentariului - eu însumi moderator de e-grupuri de mii de persoane, și asta de ani de zile, mă găsesc rareori, zău, în postura de a ataca regulile grupurilor (= acasele digitale ale) altora. Dar administratorul cu pricina îmi explica (da, 'profesoral') faptul că eu ar fi trebuit să primesc pe e-mail comentariul cu pricina. Eu îi explicam că acest lucru n-are cum să fie posibil - sau dacă are cum să fie posibil, asta nu funcționează și pentru cei care nu au optat, de pildă, pentru a primi notificări pe e-mail (o opțiune. oricum, bizară pentru un utilizator 'nativ' de Facebook). Crezînd eu, inițial, că e vorba de vreo 'aroganță' chiar admisibilă, apoi că e vorba de o eroare umană nerecunoscută, ne-am lungit la vorbă, ne-am înfierbîntat, am abandonat, pe rînd, discuția - iar eu am și părăsit grupul. Deabia după circa vreo oră mi-am dat seama, cu stupefacție, că lucrurile stăteau chiar mult mai trist decît îmi imaginasem: omul, o personalitate (da, în domeniul informaticii!) în viața lui reală, nepixelată, printre profesori, învățători și alți educatori, modera un grup pe Facebook de 4600+ persoane prin e-mail. Își crease un corespondent pe Facebook al mega-forumului său cu zeci de mii de membri, dar îl modera prin e-mail, ca pe un grup de pe Yahoo, de pildă. Și asta i se părea cît se poate de *normal*, el nu înțelegea ce nu înțeleg eu, iar eu nu înțelegeam de ce el nu înțelege că a făcut o... o chestie care contravine 'legilor' Facebook-ului, netichetei și, la urma urmelor, ale fizicii...:)
Așa stînd lucrurile, să fie limpede: m-am scuzat și o să mă scuz ori de cîte ori e nevoie pentru că m-am trezit vorbind prea mult pe ceea ce era, în mod evident, moșia personală a cuiva. Dar nu și pentru opinia pe care o am despre ceea ce s-a întîmplat: și anume că e trist, foarte trist, cînd dai peste așa ceva. Nu scandalos, nu enervant - doar trist...
Gata, nu mai ascultați Bach pe textul ăsta, băgați New Republic, de pildă ! Fără să ne mai întoarcem la traumatizații dialogului multidirecțional care are loc în paradigma web 2.0 și fără să vă mai aburesc cu propriile considerații despre modul în care percep eu acest context, o să pasez microfonul lui Michael Schrage, pentru un fragment din The Relationship Revolution (un text invocat, în citări, cu indicarea anului 2001, dar care datează efectiv din 1997!) - cu o argumentație pe care am folosit-o pentru a fundamenta un curs produs în proiectul DIGITAS (un LLP/Grundtvig MP din perioada 2008-2010):
[...] viewing these technologies through the lens of "information" is dangerously myopic. The value of the Internet and the ever-expanding World Wide Web does not live mostly in bits and bytes and bandwidth. To say that the Internet is about "information" is a bit like saying that "cooking" is about oven temperatures; it's technically accurate but fundamentally untrue.
In truth, we are not at the beginning, middle or end of an Information Age. Those images, those metaphors, conceal rather than reveal what's really going on here. While it is true that digital technologies have completely transformed the world of information into readily manipulable bits and bytes, it is equally true that the genuine significance of these technologies isn't rooted in the information they process and store.
A dispassionate assessment of the impact of digital technologies on popular culture, financial markets, health care, telecommunications, transportation and organizational management yields a simple observation: the biggest impact these technologies have had, and will have, is on relationships between people and between organizations.
The so-called "information revolution" itself is actually, and more accurately, a "relationship revolution." Anyone trying to get a handle on the dazzling technologies of today and the impact they'll have tomorrow, would be well advised to re-orient their worldview around relationships.
Along every conceivable dimension -- from the intimate to the institutional -- digital media force both individuals and organizations to redefine what kind of relationships create value.
Acest proces de 'redefinire' este continuu și constant într-o paradigmă în care valoarea este o funcție a dispersiei, NU a deficitului de informație. Ceea ce NU se poate întîmpla, însă, și prin intermediul unui Facebook programat (nu 'codat') cu FORTRAN, conceput ca o sală de clasă a anului 1985 (de pildă!) și administrat cu creta... Howgh !
(primul) CONCURSuleț pe Brînzoaice cu gem: în ce oraș din Europa am putut întîlni (și fotografia) pubela asta ? :)
*Urnele se închid* pe 30 noiembrie, la ora 23.59. Posibila tragere la sorți și anunțarea cîștigătorului - pe 2 decembrie.
Premiu: un magnet 'de frigider' din orașul cu pricina :)
În cazul în care cîștigătorul locuiește în orașul respectiv (și nu s-a putut abține să nu participe :>), îl poate direcționa (pe magnet) către un prieten din România, poate... ?
*** Aceasta NU e vreo campanie pentru nimic - sau poate doar pentru 'locuri în care fugim de-acasă, chiar dacă au mai trecut români pe-acolo înaintea noastră'. Pe acest blog, orice text care face parte dintr-o campanie e tăguit 'campanie', zău...
Ești șofer și ai doar două mîini ? Atunci am o veste bună, capisci ?
Am tot traversat Italia, din Trieste pînă în Palermo, și am fost întotdeauna frustrat că, nu numai din cauza siestei, timpul pare să curgă mai lent pentru toți localnicii. Parcă orice, dar absolut orice italian ar putea să-ți zică "noi, pe-aici, am avut parte de ceva istorie, știm noi cum e cu timpul, unde te grăbești așa?" Dar, la un moment dat, m-am prins că, probabil tocmai din cauza asta, pe meleaguri italiene s-au inventat cîteva chestii care au definit conceptul de turbo - care să-ți permită ca, la nevoie, să poți țîșni din siesta sau, după caz, din istorie, și să faci lucrurile să se întîmple mult-mult mai repede. Unii ar numi asta 'aritmie' și s-ar gîndi (printre altele) la neplăcerile unui atac de cord. Dar capacitatea de a putea ieși brusc din bloc-starturi are și meritele ei.
N-o să te aburesc cu elicopterul lui Leonardo da Vinci, ok ? Dar o să aduc vorba, firește, despre Ferrari sau Lamborghini - ei, sună mai bine ? este că, la volanul unui Ferrari, te miști mai lesne nu numai prin istorie, ci și prin geografie ? :) Sau să luăm, de pildă, cafeaua espresso - repet, cea din Italia, două-trei lingurițe de lichid negru pe fundul ceștii, care îți urcă tensiunea pînă în creștetul Alpilor în... foarte repede, NU chestia pe care o extrag din esspresoare barmanii din România.
Ei, bine, unii au făcut-o din nou ! Dat fiind că dintr-o cercetare recentă a rezultat că hainele din bumbac și materiale sintetice iau cel mai frecvent calea mașinilor de spălat din Europa, Indesit a inventat o mașină de spălat (Innex) cu un program dedicat strict bumbacului și sinteticelor care ia startul în doar 2 (două!) secunde. Nu-i puțin lucru: la mașinile de spălat tradiționale, pornirea acesteia, selectarea programului și demararea programului propriu-zis se fac utilizînd butoane diferite...
De parcă asta nu era suficient, Innex vine și cu un ciclu de doar 9 minute pentru reîmprospătare (cică ăl mai rapid de pe piață). Și mai are cîteva opțiuni șmechere - dar nu vreau să te țin de vorbă pe-aici, pentru că poate vrei să dai o tură pe site-ul oamenilor sau pe pagina lor de Facebook, să vezi despre ce e vorba.
O singură posibilă problemă, aparent: cu butonul ăsta care-dă-startul-în-două-secunde, poate ar fi bine să fii mai grijulie/u cu pisica - ușa mașinăriei e mai mare ("cea mai mare de pe piață", normal!) deci, nu e vorba, aici, doar de time management eficient, ci și de niscaiva space management inteligent :) Aa, nu ai pisică care se ascunde în cuva mașinii de spălat - sau deloc ? WTG :)
Ieri sîmbătă 23 noiembrie, Carmina, Andreea, Carla, Roxana, Ioana, Răzvan și cu mine am avut o intervenție scurtă de teatru senzorial într-un eveniment de fundraising organizat de către American International School of Bucharest Alumni Association în beneficiul lui Sebastian Lungu, un băiețel care suferă de paralizie cerebrală în urma unei unui șir de neglijențe medicale despre care se tot scrie și se filmează de șase ani încoace.
Am pus o notă și pe Facebook, nu atît pentru a semnala micro-spectacolul (note to self: niciodată NU mai trebuie să facem așa ceva într-o sală 'clasică' de spectacole), cît să atrag atenția asupra cazului și site-ului http://helpsebi.wordpress.com/.
Căci, inițial, îmi propusesem să scriu și eu despre acest caz. Dar, scotocind prin documentație, am descoperit acest text pus în ramă de Simona Tache - pe care vi-l recomand călduros în locul a orice aș putea eu expune pe acest subiect.
Nu prea ne plac sărbătorile străine importate - că, deh, avem și noi, în România ! Valentine's Day e făcută albie de porci pe motiv că are un clar substrat comercial, oaza de la capătul deșertului non-sărbătoresc de după Revelion - și contracarat cu Dragobetele. Halloween-ul e afurisit pe toate drumurile pentru partea sa de moștenire păgînă - și contrat cu sărbătorirea Sf.Andrei.
Acuma nu că n-ar fi și unele sărbători, chiar cu o clară (ba chiar unică) dimensiune comercială, care ar putea fi binevenite... Încă nu ne-am revenit după Black Friday :) Care, oricum, mai durează, pentru că, acolo unde a apărut schema asta, care marchează debutul cumpărăturilor pentru Crăciun, ea e plasată în acea vineri care vine după a patra joi din noiembrie. Adică imediat după Thanksgiving. Tradusă ca Ziua Recunoștinței, această Thanksgiving e, de fapt, un fel de Zi a Recoltei, în care se face evaluarea (mă rog, nu doar din punct de vedere 'agricol' a) anului care tocmai se încheie, cu participarea întregii familii. Pare logic ca, după te-ai îmbuibat pe săturate și te-ai trezit cu indigestie (și, probabil, mahmur), să ai la dispoziție o zi liberă în care toate magazinele sînt deschise și oferă reduceri masive. În care să te apuci să faci cumpărături de sărbători pentru familie, dar și pentru nevoiașii care s-ar putea să nu fi avut un an la fel de îmbelșugat ca tine și, deci, e probabil să nu aibă niște sărbători adecvate.
Habar n-am a cui a fost ideea de a plasa, în România, Black Friday cu o săptămînă înaintea omoloagei sale din SUA - dar această operațiune a creat un culoar interesant pentru cumpărături înaintea Zilei Recunoștinței. Permițîndu-ți, deci, să îți exprimi recunoștința dăruind mai din timp - pentru că e puțin probabil ca aceia pe care îi suspectezi că n-o să aibă ce pune pe masă de Crăciun să se afle într-o situație mai roză de Sf.Nicolae, de pildă...
Căci e atît de simplu să dăruiești (în orice perioadă, zic eu - dar nu poți să te pui cu presiunea din perioada sărbătorilor de iarnă). De pildă, poate ați văzut, de niște zile, pe coloana din dreapta a acestui blog (dar și cover photo la profilul meu de Facebook), un banner care trimite către inițiativa Shoe Box (ediția 2013) prin care, dar din dar (în cutie din cutie) se poate schimba realitatea unui copil sărman, în prag de Crăciun. În cutia de pantofi cu pricina nu se recomandă adăpostirea unor produse rapid perisabile (și sînt date ca exemple: 'banane, portocale, iaurt'). Dar nu orice aliment e rapid perisabil...
De exemplu, așa să știți că, în perioada 21-28 noiembrie, Campofrio transformă fiecare produs achiziționat în rețeaua Carrefour în cîte un sandviș care va fi donat, de Ziua Recunoştinţei, cîte unui copil din comunități mai puțin binecuvîntate de soartă din județul Dolj. Sub sloganul #Campofriofacebine, proiectul va aduce cel puțin 8000 de sandvişuri unor copii defavorizați din comunităţile doljene. Inițativa Campofrio este susținută de World Vision Romania, care se implică direct în ajutorarea comunităților din Dolj, alături de Carrefour România. Programul prin care se desfășoară această donație se numește Donator de viitor.
Acesta este, evident, un text care circulă în cadrul unei campanii.
De ce Campofrio, deci ? Din cauză de chorizo, era să zic, acesta fiind singurul... să-i spunem 'mezel' care îmi înduioșează (încă) papilele gustative, Campofrio fiind primii (zic/cred eu) care au adus în România produsul spaniol original. Pentru că firma are baza de operațiuni în Pitești, unde o să particip 'funcțional' pe 1 Decembrie la lansarea Săptămînii Educației Adulților 2013, în cadrul campaniei de prezentări a noului program Erasmus+ :)
De ce World Vision Romania ? Pentru că, în urmă cu niște ani, am fost implicat într-un vast și consistent demers de configurare și reglementare a profesiei de asistent social în România, orchestrat de ei cu o finanțare USAID. Asta a însemnat cod deontologic al profesiei, configurarea unor posibile mecanisme de funcționare a ceea ce este azi Colegiul Național al Asistenților Sociali și a unei federații a organizațiilor de profil - și cîte și mai cîte, incluzînd susținere pentru revista Asistența Socială în România (redactor șef: Dorina Vicol), editată patru ani de zile de asociația Centrul Logistic TACTIC la care am fost fondator si, apoi, director executiv.
De ce Dolj ? Ete, na, asta era problema...? :) Pentru că, deși trec de mai multă vreme prin și, respectiv, pe lîngă Craiova în mare viteză, în drum spre Severin sau Timișoara, vă urez să descoperiți Calafatul, de pildă, și niște fețe mai voioase pe străzile lui (acum, că s-a inaugurat podul ăla spre Vidin, poate?). Care mi-a trezit și curiozitatea de a vedea cum arată un oraș precum Corabia, parexamplu - dar asta e o altă discuție, despre chestiile spectaculoase care se întîmplă și se vor mai întîmpla în Slatina și județul Olt, nu numai o entitate geografică pe care o parcurg camioanele Campofrio atunci cînd se deplasează de la Pitești la Craiova și viceversa :)
Am ezitat dacă să dau de știre și-aici - dar, deși e dureros, treaba asta face parte din proces... Mi-a apărut o chestie în Dilema Veche, sfrijită și chinuită, fără vreo secundă de explozie.
N-am găsit și pace o anecdotă care să gonfleze o poveste. La un moment dat, în cele cîteva zile pe care le-am avut la dispoziție, panica m-a făcut să-mi încerc norocul cu o operațiune de crowdsourcing pe Facebook, dar deși am atras cîteva comentarii minunate, nu prea a mers nici cu asta.
Și ca să fie tacîmul complet, stressat să nu întîrzii cu sfrijitura, am uitat (eu! tocmai eu!) să-i pun titlu și mi l-au pus ei. Probabil ele. Așa că luați de-aici: Codru-i frate cu străinul.
