Wednesday, November 27, 2013

facebook 1.0


Au trecut deja mai mult de zece ani de cînd literatura de specialitate a tot explicat diferențele dintre 'băștinașii digitali' și 'imigranții digitali', apoi dintre web 1.0 și web 2.0, încercînd să descrie, cu cît mai multă acuratețe, natura fabuloasei mutații pe care a adus-o ceea ce numim World Wide Web în istoria civilizației umane. Sintagma web 2.0 a apărut în 1999 (Darcy DiNucci), '
băștinașii digitali' au fost definiți începînd cu 2001 (Marc Prensky) - și, cam de-atunci, cohorte de convertiți la 'digitalism' se tot trudesc să găsească alte și alte metafore prin care să traducă, necredincioșilor, Evanghelia lui Pixel. 



E dificil, parol. Era greu să explici unui comerciant parizian de la mijlocul secolului 18 tricicleta lui Cugnot, darămite locomotiva cu aburi, Porsche 911 sau Starship Enterprise, fără ca acesta să suspecteze magie, lucrătura diavolului sau ambele. Pur și simplu nu te ajută limbajul. Învățarea se bazează, fundamental, pe recursul la elemente din lumea cunoscută și exersată - dar cînd diferența, în termeni de tehnologie, dintre astfel de elemente, este insignifiantă în comparație cu prăpastia dintre ele în termeni de mentalitate, parcă ți-ai dori ca evoluția umană să facă un salt spectaculos, iar comunicarea esențială să aibă loc prin telepatie. Poate măcar așa...
Nu-i vorbă, 'imigranții digitali' s-au căznit și s-au adaptat: au învățat să folosească telefoane mobile, cuptoare cu microunde și carduri bancare (de debit, firește - cardul de credit încă mai prezintă probleme insurmontabile). Au învățat să vorbească limbajul 'noii lumi digitale' silabisind meticuloși niște dicționare care se actualizează în fiecare secundă. Nu-i de mirare că unii dintre ei au continuat, multă vreme, să vorbească (conform aceluiași Prensky) "cu accent": exemplul cel mai frecvent întîlnit (și relatat) în toți acei ani a fost cel al prietenului care te sună la telefon(ul 'fix') ca să te întrebe dacă i-ai primit e-mail-ul. 

Pînă aici, deci, a mai fost cum a mai fost. Pasul următor, însă, de la web 1.0 la web 2.0 le-a fost fatal celor mai mulți dintre 'imigranții digitali' - și acest lucru a fost poate mai vizibil ca oriunde în cazul educatorilor de la toate nivelele, expuși unui contact direct și constant cu 'băștinași digitali' care vor să învețe altceva altfel. Presați, mai mult decît alții, să emigreze în Digitalia, educatorii au făcut eforturi supraomenești să învețe, pe de rost, manuale de 'TIC', cei mai mulți dintre ei nemaiavînd timp să buchisească și anexele referitoare la ontologie din ele - care se ocupă tocmai cu C-ul acela din 'TIC'. Or cu un mindset (Lankshear & Knobel) 'industrial', centrat pe produse ca artefacte materiale (îl mai ține minte cineva pe Alvin Toffler?) e greu să administrezi o realitate centrată pe produse ca generatoare de servicii. Prin urmare, cei mai mulți dintre educatori au învățat să dezvolte website-uri - pe care le-au tratat ca pe niște gazete de perete; pentru că, între timp, paradigma web 2.0 impusese blogurile, au învățat să dezvolte bloguri - dar pe care le-au tratat tot ca pe niște gazete de perete; iar cînd 'moda' web 2.0 le-a cerut să învețe să dezvolte Virtual Learning Environments - ghiciți ce s-a întîmplat ? tot gazete de perete au ieșit, ca în bancul ăla de pe vremea lui Ceaușescu... Undeva, pe tot acest traseu parcurs pe speed dialing, partea de tehnologie care se ocupă cu informația a fost asimilată ca orice nouă tehnologie care facilitează accesul la niște resurse materiale, utilizatorii au învățat cum se pornesc și se opresc niște scule noi și la ce se folosește cutare sau cutare buton (așteptîndu-se ca, neapărat, unul din ele să fie roșu și unul verde); dar partea cu comunicarea și, deci, relaționarea între participanții la acest proces (care, tocmai ea, a configurat această tehnologie și i-a definit logica, înlocuind-o pe cea a paginii tipărite cu una a ecranului) s-a pierdut sau s-a stricat.    
Și pentru că trebuia să existe o cireașă adecvată pe acest tort: datorită startului întîrziat și al faptului că #manualelecarecontează erau elaborate într-o limbă nouă, toată această alergătură după achiziționarea unor forme fără fond n-avea cum să fie altfel decît binișor defazată. În vreme ce 'imigranții digitali' învățau conștiincioși să utilizeze computere (și credeau că gata, dacă au aflat la ce folosesc toate butoanele alea, au repreluat controlul), 'băștinașii digitali' migraseră, deja, pe smartphones și tablete, mutînd 'regula jocului' pe un complet alt teren... Deabia se dotaseră școlile cu 'laboratoare de informatică' (deci un loc distinct, precis delimitat, în care sînt ținute sub cheie toate computerele destinate elevilor - și, deci, internetul?), că lucrurile se întîmplau, deja, pe terenul de sport. În aceste condiții, cum să nu interzici, la clasă, telefoanele mobile și tabletele ? Și cum să nu anticipezi că lumea o va lua complet razna odată cu introducerea manualelor digitale - care cer dispozitive mobile ? Chiar 'la clasă' !


Pff, acum o să se supere toți colegii mei, educatorii - chiar și cei (nu chiar atît de puțini) care au absorbit binișor paradigma web 2.0 :(
N-ar trebui. Pentru că, deloc paradoxal, nici chiar toți profesorii de informatică (!) nu sînt pregătiți pentru așa ceva... Gîndiți-vă puțin: atîta vreme cît computerele nu se găseau pe toate drumurile și nu orice elev de 10 ani avea în raniță un smartphone, acest tip de profesor era unic depozitar al cunoștințelor care ofereau accesul la resurse digitale - dar și, firește, al cheii de la laboratorul de informatică, pasămite 
locația fizică 'în care se intră pe net', preotul 'bisericii digitale' din fiecare școală, dacă vreți. Or acum... Acum (de fapt, de niște ani buni), școala s-a umplut de o sumedenie de eretici - și, ce să vezi? mulți dintre ei sînt elevi :)   

Le propun, deci, educatorilor care nu se supără așaaa, cu una, cu două, să ne întristăm (doar) împreună, dacă e posibil. Căci, de la ce mi se trage jelania asta...? 
Ieri mi-a sărit puțin muștarul pe Facebook, și anume pe grupul (nu pe pagina sau contul personal al) altuia - ceea ce nu cred că mi s-a întîmplat vreodată pînă acum, în aproape șapte ani de cînd bîntui pe-acolo. N-am înjurat pe nimeni, doar am exagerat cu ironia - ceea ce nu l-a împiedicat pe interlocutorul meu să se declare profund insultat, să-și auto-atribuie niște epitete care nu apăreau nicăieri în intervențiile mele (dar care, pasămite, ar fi fost implicite în discursul meu), și să se retragă, ofuscat și condescendent, din discuție. Mi-am cerut scuze de două ori și m-am retras și eu, nedumerit, de pe grupul cu pricina. Dar deabia la ceva vreme după ce am părăsit grupul m-am prins de unde mi s-a tras și mi-am dat seama că descrierea acestei pățanii poate fi oricînd un studiu de caz extrem de valid. Căci, să fim bine înțeleși: aceasta nu e o răfuială cu o persoană reală (numele ei chiar nu contează aici), ci cu o atitudine care articulează un studiu de caz. Deci, poftim, deci...!
Concret, am postat un mesaj pe grupul respectiv (nu e relevant, pentru discuția de față, conținutul mesajului sau tema grupului). Administratorul mi l-a comentat, declarîndu-l off-topic, după care mi l-a șters imediat :) În mod evident, eu am primit o notificare cum că există un comentariu pentru mine, dar nu mai aveam cum să-l văd, dat fiind că mesajul inițial nu mai exista. Pentru cei care au deschis televizoarele mai tîrziu și/sau nu s-au prins cum vine chestia asta, iată echivalentul 'non-digital' al acestui gest: îi scrii iubitei un mesaj pe un post-it pe care îl lipești pe frigider, o suni și o anunți că i-ai lăsat un mesaj pe frigider, după care inviți imediat în casă colectorul de fiare vechi căruia îi pasezi, pe loc, frigiderul; astfel încît, pînă ce se întoarce acasă destinatara mesajului tău, suportul fizic pe care fusese plasat acel mesaj a încetat, deja, să mai existe. 
În primul moment, nu mi-am dat seama ce s-a întîmplat și am solicitat doar să aflu și eu conținutul comentariului - eu însumi moderator de e-grupuri de mii de persoane, și asta de ani de zile, mă găsesc rareori, zău, în postura de a ataca regulile grupurilor (= acasele digitale ale) altora. Dar administratorul cu pricina îmi explica (da, 'profesoral') faptul că eu ar fi trebuit să primesc pe e-mail comentariul cu pricina. Eu îi explicam că acest lucru n-are cum să fie posibil - sau dacă are cum să fie posibil, asta nu funcționează și pentru cei care nu au optat, de pildă, pentru a primi notificări pe e-mail (o opțiune. oricum, bizară pentru un utilizator 'nativ' de Facebook). Crezînd eu, inițial, că e vorba de vreo 'aroganță' chiar admisibilă, apoi că e vorba de o eroare umană nerecunoscută, ne-am lungit la vorbă, ne-am înfierbîntat, am abandonat, pe rînd, discuția - iar eu am și părăsit grupul. Deabia după circa vreo oră mi-am dat seama, cu stupefacție, că lucrurile stăteau chiar mult mai trist decît îmi imaginasem: omul, o personalitate (da, în domeniul informaticii!) în viața lui reală, nepixelată, printre profesori, învățători și alți educatori, modera un grup pe Facebook de 4600+ persoane prin e-mail. Își crease un corespondent pe Facebook al mega-forumului său cu zeci de mii de membri, dar îl modera prin e-mail, ca pe un grup de pe Yahoo, de pildă. Și asta i se părea cît se poate de *normal*, el nu înțelegea ce nu înțeleg eu, iar eu nu înțelegeam de ce el nu înțelege că a făcut o... o chestie care contravine 'legilor' Facebook-ului, netichetei și, la urma urmelor, ale fizicii...:) 
Așa stînd lucrurile, să fie limpede: m-am scuzat și o să mă scuz ori de cîte ori e nevoie pentru că m-am trezit vorbind prea mult pe ceea ce era, în mod evident, moșia personală a cuiva. Dar nu și pentru opinia pe care o am despre ceea ce s-a întîmplat: și anume că e trist, foarte trist, cînd dai peste așa ceva. Nu scandalos, nu enervant - doar trist...

Gata, nu mai ascultați Bach pe textul ăsta, băgați New Republic, de pildă ! Fără să ne mai întoarcem la traumatizații dialogului multidirecțional care are loc în paradigma web 2.0 și fără să vă mai aburesc cu propriile considerații despre modul în care percep eu acest context, o să pasez microfonul lui Michael Schrage, pentru un fragment din The Relationship Revolution (un text invocat, în citări, cu indicarea anului 2001, dar care datează efectiv din 1997!) - cu o argumentație pe care am folosit-o pentru a fundamenta un curs produs în proiectul DIGITAS (un LLP/Grundtvig MP din perioada 2008-2010):              

[...] viewing these technologies through the lens of "information" is dangerously myopic. The value of the Internet and the ever-expanding World Wide Web does not live mostly in bits and bytes and bandwidth. To say that the Internet is about "information" is a bit like saying that "cooking" is about oven temperatures; it's technically accurate but fundamentally untrue.
In truth, we are not at the beginning, middle or end of an Information Age. Those images, those metaphors, conceal rather than reveal what's really going on here. While it is true that digital technologies have completely transformed the world of information into readily manipulable bits and bytes, it is equally true that the genuine significance of these technologies isn't rooted in the information they process and store.
A dispassionate assessment of the impact of digital technologies on popular culture, financial markets, health care, telecommunications, transportation and organizational management yields a simple observation: the biggest impact these technologies have had, and will have, is on relationships between people and between organizations. 
The so-called "information revolution" itself is actually, and more accurately, a "relationship revolution." Anyone trying to get a handle on the dazzling technologies of today and the impact they'll have tomorrow, would be well advised to re-orient their worldview around relationships.
Along every conceivable dimension -- from the intimate to the institutional -- digital media force both individuals and organizations to redefine what kind of relationships create value.
Acest proces de 'redefinire' este continuu și constant într-o paradigmă în care valoarea este o funcție a dispersiei, NU a deficitului de informație. Ceea ce NU se poate întîmpla, însă, și prin intermediul unui Facebook programat (nu 'codat') cu FORTRAN, conceput ca o sală de clasă a anului 1985 (de pildă!) și administrat cu creta... Howgh !