as safe as ever

[As safe as ever - Brussels, Belgium, Feb. 2010]

miercurea fără cuvinte

marți aproape 13

Post by Lucian Branea.

moonday :>

Post by Lucian Branea.

de sezon :)

Post by Lucian Branea.

losing saturday

Post by Lucian Branea.

you've gotta looove friday :)

Post by Lucian Branea.

halloween me me meee :)

Post by Lucian Branea.

toamna nu-i ca vara

Ne-am înțeles că iarna nu-i ca vara, da ? E clar, copii ? E limpede ?
Bun, acuma să facem saltul logic următor: nici toamna nu-i ca vara.

Față cu breaking news-urile de duminică referitoare la procesul de votare în unele secții de vot din străinătate mi-a venit să observ că, totuși, aceste alegeri au luat prin surprindere pe absolut toată lumea - și pe votanți și pe ziariști, nu numai pe oamenii ceia din ambasade. Nu prea am înțeles de ce a fost o surpriză uluitoare că personalul diplomatic românesc e compus, zdrobitor de preponderent, din funcționari publici care reacționează mai degrabă doar cînd țipă un șef la ei - avantajul unora dintre noi este doar că, spre deosebire de funcționarii din administrațiile fiscale, cei din ambasadele și consulatele României pot fi evitați toată viața. 

Dincolo de asta:
1. Era de bănuit că nu pot să apară, peste noapte, secții noi de votare (vezi mai jos comunicatul BEC, cu referire la Legea 370/2004). O secție de votare nu e chiar o tarabă, pe stradă, încropită dintr-o masă pliantă - vine cu niște condiții: logistice, de securitate și nu numai.

2. Are dreptate și domnul acela de la Londra: ambasadele își calibrează necesarul de ștampile, cabine de votare etc. în funcție de o estimare privind numărul de votanți. Dar funcționarii unei ambasade n-au cum să afle cîtă lume vine la vot decît dacă primesc 'de undeva' o hîrtie, semnată și, eventual, ștampilată, prin care sînt informați de acest lucru. Doar noi, ăștia, care stăm toată ziulica pe Facebook, și care mai dăm o fugă la Londra atunci cînd cîștigăm la loto, știm că numărul românilor din nord-vestul și sud-vestul Londrei a crescut mai mult decît substanțial în ultima vreme - ambasada din Londra trebuie, însă, să fie informată de acest lucru.

3. Misiunea diplomatică românească din Paris e singura de pe glob în care am desfășurat, vreodată, o operațiune de orice fel: întîlnirea finală dintr-un proiect Socrates II / Grundtvig coordonat de mine, desfășurată în iunie 2005, în care am reușit să-l aducem pe Augusto Boal însuși - care a și susținut, cu noi, un workshop de două zile. Nu m-am ocupat eu de logistica găzduirii, habar n-am cine era ambasador atunci, nu l-am întîlnit - nu e ca și cum ambasadorul român s-ar fi putut grăbi să-l întîlnească pe Boal sau chiar să se amestece cu jurnaliștii francezi care au dat buzna la lansarea publicației generate în proiect. Dar Parisul e una dintre cele cîteva capitale din lume în care personalul diplomatic chiar trebuie să fie compus, integral, din profesioniști de vîrf. În ciuda acestui fapt, personajul cu nervii tremurători care a chemat, acolo, poliția franceză, de parcă ambasada României ar fi fost ambasada vreunui stat dictatorial asaltată de protestatari furioși, ar fi minunat dacă ar fi, curînd, expediat să-și exerseze franceza pe undeva prin Africa Centrală, de pildă - unde pericolul de a-și întîlni compatrioți care vor ceva, orice, de la ambasada țării lor să fie redus la maximum. 

Hai, baftă pe 16 noiembrie, că avem treabă :)

Inceputul sfarsitului democratiei from Madalina Rosca on Vimeo.

roses will prevail

[Roses will prevail. Anywhere - Drobeta Turnu Severin, Romania, Oct. 2009]

miercurea fără cuvinte

vă rugăm să călcați pe iarbă !

Știți vorba aia cu 'am un prieten care...' :)

Am un prieten care, la sfîrșitul secolului trecut, a cochetat serios cu ideea de a emigra în Canada. A ezitat mult, deoarece Canada i se părea o țară foarte plicticoasă (cel puțin în comparația cu România mereu surprinzătoare), chiar înainte de a fi văzut vreun episod din South Park. S-a entuziasmat cu privire la prezența masivă a veverițelor în viața orășenilor - dar i s-a explicat repede că, în Canada, veverițele nu sînt niște chestii drăguțe și pufoase, personaje de povești și de fabule, ci niște rozătoare nesuferite și fără scrupule. S-a bucurat cînd a văzut o vulpe într-o stație de autobuz din Toronto - dar i s-a explicat, la fel de repede, că o vulpe care se simte în largul ei pe asfaltul dintr-un oraș, totuși, mare este, cel mai probabil, turbată.  
L-a convins o plăcuță pe care scria 'PLEASE walk on the grass!' :) Oh, ce mesaj eliberator: firește că iarba există, în orașe, ca să te bucuri de ea - nu ca la comuniștii ăștia din România unde, în continuare, după un deceniu de post-ceaușism, iarba continuă să fie un soi de exponat de muzeu, care nu trebuie atins, ci numai admirat de după gărdulețe ! Ce metaforă superbă...
La puțin timp după asta, însă, s-a împrietenit peste măsură cu o fată de la el de-acasă și n-a mai plecat în nici-o Canadă. Dar din anul următor a început să circule sistematic, cu treabă, în străinătate - cel puțin o dată la trei luni. Deabia după cinci ani s-a mai despărțit, un pic, de România - dar s-a tot întors: printre altele, ca să încerce să planteze, în România, cît mai multe plăcuțe pe care scrie 'vă rugăm să călcați pe iarbă!'. 

A trecut încă o rundă de vot și am călcat pe iarbă chiar aici, în România - am alergat desculți, cam pe furiș, dar tot am reușit să dăm cîteva ture pînă s-a întors gardianul public să ne fugărească acasă, în fața televizorului. Față cu realitatea, cum ar veni...
Am zîmbit, însă, satisfăcuți: am mai transmis (încă) un semnal. I-am făcut pe 'ăștia' să clipească. Le-am reținut atenția - preț de cîteva ore. 
Acuma, cei cărora astea cîteva ore nu ne-au ajuns, mai avem încă 12 zile ca să confecționăm o primă pancartă pe care să se poată citi limpede 'vă rugăm să călcați pe iarbă!'. Și, pînă în 2016, poate crește și iarba aia...