68 de ani de pace, circa 47000 de ani de sex

Noului program pentru educație și formare (dar, acum, și tineret și sport) al Uniunii Europene i-a fost decisă și parafată denumirea deabia la început de toamnă. Pînă să înceteze lumea să mai facă baie în Marea Neagră (cel puțin pe litoralul românesc) susținătorii titulaturii Erasmus+ au deschis șampania, iar cei ai denumirii de Erasmus for All borcănelele cu calmante. Borcănele la care vor face apel, în perioada imediat următoare, și milioanele de beneficiari, direcți și indirecți, ai programului cu pricina, pentru că numele lui Erasmus pare să se păstreze și pentru două componente ('acțiuni' - în jargonul programului) deja existente ale acestuia: Erasmus (-și-atît) și Erasmus Mundus, ambele vizînd strict mediul universitar. 
[Firește, în acest timp, secțiunea respectivă de pe website-ul Comisiei Europene continuă să fie numită Erasmus for All, denumire care se păstrează și în hîrtiile care-și continuă traseul prin Parlamentul European către votul decisiv (dar fără emoții) din 19 noiembrie.] 

Lista glumelor care s-ar putea face pe această temă este deja consistentă - și ea derivă din faptul că, la un moment dat, în logo-ul sub-programului și/sau în modul în care beneficiarii din mediul universitar își vor include această experiență în CV, am putea avea o formulă de tipul Erasmus+/Erasmus. 

Nu că ăsta ar fi un lucru rău :) Încă din debutul amplului program de finanțare în domeniul educației și formării al Uniunii Europene (Socrates I, în 1995), promovarea schimburilor și mobilităților între cetățenii statelor membre a constituit un vector major de construire a identității europene. Din 1997 încoace (pentru România!), multe din proiectele dezvoltate în cadrul acestor programe au părut că au o solidă componentă de turism :) - căci, să fim sinceri: fără astfel de proiecte, mulți profesori români (mă rog, preponderent din învățămîntul preuniversitar) ar fi avut, pe profilele lor de Facebook, doar poze din vacanțele scurte și ieftine de pe litoralul bulgăresc. Dar acest val consistent de mobilitate a studenților, profesorilor și formatorilor a facilitat, indiscutabil, schimbul de experiențe și informații - și o foarte bună parte din aceste experiențe și informații schimbă, lent, dar sigur, fața învățămîntului românesc...    

Asta o fac, firește, cei care se întorc în țară. Am o listă (neconsistentă - dar, totuși, o listă) de cunoscuți care și-au găsit sufletul-pereche pe parcursul unui proiect cu finanțare europeană și schimbă fața învățămîntului (sau a altor domenii) din alt colț al Europei. Dar nu ăsta era și Planul - să facem și imposibilul pentru a ne consolida o identitate comună europeană ? Sigur, de la Bruxelles ni se vorbește, pe un ton foarte preocupat, de libera circulație a persoanelor și a forței de muncă. În acest timp, din Milano, pe un ton nu mai puțin grav, o persoană nu mai puțin demnă de luat în serios explică:    

The university exchange programme Erasmus is barely mentioned in the business sections of newspapers, yet Erasmus has created the first generation of young Europeans. I call it a sexual revolution: a young Catalan man meets a Flemish girl – they fall in love, they get married and they become European, as do their children. The Erasmus idea should be compulsory – not just for students, but also for taxi drivers, plumbers and other workers. By this, I mean they need to spend time in other countries within the European Union; they should integrate.

Tocmai l-ați lecturat pe Umberto Eco, citat în The Guardian, pe 26 ianuarie 2012 :) 

Este că ați înțeles, acum, de ce a fost preferat Erasmus - cu precădere în 2013, Anul European al Cetățenilor ? Acuma, pe bune: Leonardo da Vinci e un nume răsunător, dar nu părea să fie un tip pe care să ți-l fi dorit ca soț sau ca ginere; de Comenius mai auziserăm doar dacă am fost extrem de atenți la orele de istorie din clasa a... din timpul școlii generale; iar de Grundtvig probabil că nici n-am fi știut că a existat, dacă faptul că a inventat 'universitățile populare' nu l-ar fi calificat pentru a da numele său sub-programului de educație a adulților. Erasmus (un olandez care a studiat la Paris, Cambridge și Torino, în ciuda resurselor sale financiare modeste - situație documentată în special pentru perioada petrecută în Anglia!) părea, într-adevăr, opțiunea cea mai rezonabilă. 

Și atunci cînd, într-o Europă populată de Homo Sapiens de cel puțin 47.000 de ani, o căutare pe Google a numelui 'Erasmus' îți extrage, în prima poziție, un link către sub-programul cu pricina, în a doua poziție un link către Erasmus Student Network și, deabia în a treia poziție, un link către articolul din Wikipedia despre Desiderius Erasmus însuși, e limpede că trebuie să te predai - și să recunoști că ipoteza lui Eco e demnă măcar de atenție. Și, în condițiile unui Erasmus+ cu proceduri administrative și financiare mult simplificate față de ciclul bugetar anterior (2007-2013), verificarea ipotezei sale, o cercetare complexă și laborioasă, poate continua liniștită. 

Sigur că, parafrazîndu-l pe un alt european celebru (Milan Kundera), revoluția sugerată de Umberto Eco este, implicit, "în altă parte". Dar atîta vreme cît această "altă parte" este Lisabona sau Porto, ori Málaga sau chiar Ceuta (prietenii știu!) nu văd de ce ar trebui să ne panicăm - ci dimpotrivă :)     



Acest text are o capsă atașată ca pentru concursul Blogger European, organizat de către Reprezentanța Comisiei Europene în România și Blogal Initiative. Regulamentul campaniei: aici. Nu trebuie să faceți nimic special pe chestia asta, nu v-aș face eu așa ceva. Doar vă rog să vă asigurați că sînteți cetățeni europeni sadea (informați ȘI responsabili) - nu de alta, dar 2013 este Anul european al cetăţenilor. 

cum am descoperit cetățenia europeană

As every student of exploration knows, the prize goes not to the explorer who first sets foot upon the virgin soil but to the one who gets that foot home first. If it is still attached to his leg, this is a bonus.

zice naratorul, în Jingo, a lui Terry Pratchett.

În primăvara anului 2000 aveam de ajuns la Bruxelles, pentru o scurtă sesiune de formare la Comisia Europeană. Mi-am inventat, peste noapte, un loc de muncă stabil și, cu toate hărtiile în regulă, mi-am obținut o viză Schengen pe trei luni cu intrări multiple. Am ajuns la Bruxelles, mi-am văzut de treabă cîteva zile, apoi m-am întors în țară. Nu m-am mai întors în spațiul Schengen în următoarele trei luni.
În toamna aceluiași an, mi-a mai apărut o oportunitate - tot în Bruxelles, tot la Comisie. M-am întors la ambasada Belgiei, am solicitat o nouă viză pe trei luni cu intrări multiple, iar cînd mi-am ridicat pașaportul mă aștepta o surpriză: mi se acordase, fără să cer, o viză pe șase luni. Ei, viza asta am mai exploatat-o un pic - cu ea am ajuns și la un congres în Paris și la un curs în Barcelona. 
În primăvara anului următor, am luat iar drumul ambasadei Belgiei. De data asta, am cerut viză pe șase luni și mi-au oferit una pe un an de zile. Yeeeee :)
Încă un an mai tîrziu, aveam de ajuns la o întîlnire de proiect în Edinburgh, deci aveam nevoie de o viză britanică. Deși aveam mai toate actele în regulă (cu excepția invitației pe hîrtie a scoțienilor, care fusese trimisă în România cu niște porumbei foarte-foarte bătrîni, deci a fost nevoie și de un fax trimis direct la ambasada din București), deși, de-acum, pașaportul meu avea ceva vize Schengen (celor trei de mai sus li se mai adăugase o alta, de doar o lună, obținută de la ambasada Spaniei, intercalată între două vize 'belgiene'), deși, între timp, mi se mai acordase și o viză britanică pe șase luni cu intrări multiple, n-am reușit să-l conving pe funcționarul de la ambasada Marii Britanii că am motive foarte serioase să mă duc în și, mai ales, să mă întorc din țara lui. Nu, nu mi-a respins cererea de viză - mi-a fixat un interviu detaliat la o dată mult după încheierea întîlnirii mele de proiect de trei zile. N-am mai ajuns niciodată în Edinburgh sau oriunde în Scoția :(

O să întrebați: ce legătură are, frate, povestea asta cu cetățenia europeană ? O să răspund: cum ce legătură are ?! Făcîndu-mă că ignor detaliul că, dacă aș fi fost cetățean european, n-aș fi avut nevoie de viză, aș zice: i-aș fi reclamat, și pe ei și pe șefii lor, șefilor șefilor lor, de nu s-ar fi văzut ! Din cauza acelui (cred) vice-consul am ratat o întîlnire de proiect importantă într-un proiect european, am ratat o pondere mai importantă în elaborarea unui produs final (care, mă rog, acum nu mai e de găsit nicăieri online), am pierdut o cotă de vreo 15-20% din totalul bugetului pe care-l avea alocată organizația pe care o reprezentam, n-am văzut Edinburgh și nici vreo bucățică de Scoția într-un moment bun... pfuaaai, cîte am ratat...:(

Iubesc foarte tare Marea Britanie. Aș putea vorbi/scrie volume întregi despre Marea Britanie, Anglia, Țara Galilor (în Scoția n-am ajuns, remember? nici în Irlanda de Nord), despre cum numai pe acest grup zgribulit de insule hiper-ploioase puteau să se nască Terry Pratchett, Douglas Adams, Nick Hornby, Guy Ritchie, cetățenii de la Pink Floyd și mulți mulți alții, despre inestimabila valoare culturală a petrecerii unor nopți de vineri sau de sîmbătă în centrul oricărui oraș britanic, despre (probabil) singurul loc de pe Pămînt unde fetele îți arată că te simpatizează foarte tare incapacitîndu-ți unul din brațe prin aplicarea unui pumn bine plasat în umăr - și tot așa... Atunci cînd ating solul britanic mă procopsesc cu un flux de serotonină. Sau dopamină. Sau ambele. Cînd ajung la punctul de frontieră din aeroport sînt atît de voios și degajat că nici-unui (sub?)ofițer de la controlul pașapoartelor (ok, am și un pașaport cu un număr șmecher) nu i-ar trece prin cap să mă întoarcă din drum. Dar, teoretic, de la un punct de frontieră din Marea Britanie, poți fi întors din drum. Cu atît mai mult cu cît, de o bucată de vreme încoace, tabloidele britanice se dau de ceasul morții să prevestească invadarea iminentă a insulelor britanice de către trebăluitorii români și bulgari din 2014. Da, știu că s-au mai liniștit în ultima perioadă, dar asta ar putea fi doar deoarece cititorii lor au fost plecați, peste vară, în Bulgaria și România, țări cu bere la 40p. Dar acum, că începe să plouă și pe-aici, cititorii de tabloid britanic se întorc la ploaia britanică, mult mai drăguță (!), deci discuțiile despre invadarea iminentă a insulelor britanice s-ar putea relua cît de curînd. 

Sper că nimeni n-o să interpreteze cele de mai sus ca fiind politically incorrect. Fix acum șase zile aveam exact această discuție în Sozopol, Bulgaria, cu doi britanici, un el dramaturg și o ea producător de teatru și film (la berea aia de 40p) și nici nu s-a pus problema de așa ceva... 
Cu atît mai mult cu cît eu nu voiam decît să vă redirecționez către niște subiecte mai puțin abstracte decît par, și anume libera circulație a persoanelor și libera circulație a forței de muncă, niscaiva libertăți fundamentale în Uniunea Europeană. Căci, vorba lui Terry Pratchett, din citatul cu care începe acest text: nu e suficient să descoperi ceva, orice, mai trebuie să mai afle și alții, de la tine, ce anume ai descoperit, că doar n-o să te creadă doar așaa, pe cuvînt. Ceea ce vă și doresc în continuare, boieri dumneavoastră...:)     


Acest text are o capsă atașată ca pentru concursul Blogger European, organizat de către Reprezentanța Comisiei Europene în România și Blogal Initiative. Regulamentul campaniei: aici. Nu trebuie să faceți nimic special pe chestia asta, nu v-aș face eu așa ceva. Doar vă rog să vă asigurați că sînteți cetățeni europeni sadea (informați ȘI responsabili) - nu de alta, dar 2013 este Anul european al cetăţenilor.