et puis je fume

Mama lui Andrei a avut întotdeauna o reticență față de centralele termice. Cînd au vîndut apartamentul lui unchiu' Gelu și, și-a spus Andrei, niciodată, în viața noastră, n-o să mai avem atîția bani dintr-o dată, au purtat, pe tema asta, o discuție mai energică - dar degeaba ! Că centrala o să duduie tot timpul și n-o s-o lase să doarmă. Că o să fie scump gazul și, la pensia ei, n-o să facă față. Că o centrală termică e complicată și n-o să învețe, la vîrsta ei, s-o manevreze. Că, atunci cînd ți-o instalează, meșterii o să întoarcă toată casa pe dos. În fine, că, dacă se defectează brusc, n-are pe cine să cheme s-o repună în funcțiune - și, oricum, în orașul ăsta, meșterii vin în ritmul lor, de parcă, atunci cînd sînt chemați la o intervenție, ar trebui să-și abandoneze, brusc, lucrările din Milano sau Torino și să ia avionul pînă aici. Și cum cel mai apropiat aeroport e la mai mult de o oră distanță...
Asta cam așa era, oftase Andrei. Cam cu un an înainte, se refugiase acasă, în capitala lui de județ de munte, preț de cîteva zile, ca să termine, printre cuci și conifere, un raport de peste o sută de pagini care trebuia să ia, urgent, calea Bruxelles-ului. Și fix în ultima noapte, înaintea celui de-al n-șpelea termen limită ultimativ, rămăseseră fără lumină, la 1 dimineața. După vreo oră de crize de
isterie în compania telefonică a unor tantii de la EON evident proaspăt trezite din somn, se urcase în mașină, cu laptop și ditamai cutia cu documentație, și se instalase, pînă dimineața tărziu, în singura benzinărie OMV din oraș - măcar aveau o cafea ok.