în stradă sîntem întotdeauna mai mulți...

E foarte dificil sa numeri participanții la un miting. Mitingiștii nu stau grupați cîte zece sau cîte o sută ca la un exercițiu, ca să-i numeri tu. Iar cînd se deplasează, nu stau încolonați ca pionierii, ca să-ți fie ușor să-i aduni și să-i scazi. 

În 1990, în Piața Universității, lucrurile erau tare simple: în dimineața următoare, cumpărai ziarele, luai cifrele date de România Liberă, le adunai cu cele date de Adevărul - și împărțeai la doi. Era o metodă infailibilă. 

Acum nu prea mai ai ce să împarți la doi. Sigur, participanții se văd întotdeauna mai mulți pe ei înșiși, pentru că un număr consistent le dă încredere că e bine ceea ce fac. Iar opozanții îi văd întotdeauna mai puțini - din exact același motiv. Dar s-a zis cu împărțitul la doi sau la trei sau la cîte-cîți-vrei, 'numărătorii' de ocazie sînt mai mulți și în competiție directă unul cu altul... 

E ideal să privești grupul de protestatari/manifestanți cît mai de sus, să-i fotografiezi sau să-i filmezi, apoi să stai să segmentezi imaginile pînă te lămurești. Dar cine are timp de asta ? Sau: cum să stai să privești 'de sus' atunci cînd ești ziarist și viața este acolo, în stradă, printre oameni și pancarte ? Și: cui îi folosește, de fapt numărarea exactă a participanților la un miting ?

Of, pe scurt: seara trecută (duminică 15 septembrie), nici expertiza mea în numărat manifestanți la proteste din ianuarie 1990 încoace, nici faptul că sînt împotriva exploatării de la Roșia Montană, nu mi-au folosit la nimic ! Am numărat protestatarii la întoarcerea în Piața Universității (între orele 22-23) și mi-a ieșit un număr situat cam la 60% din cea mai conservatoare estimare a unei instituții media. Pentru momentul plecării în marșul prin București, am la dispoziție o fotografie a lui Iulian Comănescu (pe care o găsiți pe blogul Ana-Mariei), care îmi indică aproximativ același număr de manifestanți, dacă nu chiar mai puțini. Ce mă fac ?