Mă sună, odată, o prietenă: salut, vrei să mă suni, te rog, căci cred că mi-am pierdut telefonul. Așa și cu 1 mai - era pe când nu s-a zărit, azi îl vedem şi nu e.
N-am nici o amintire cu vreo defilare de 1 Mai și nici cu micul muncitoresc de după. N-am fost decât o dată la 2 Mai sau în Vamă - ocazie cu care mi-am blestemat dezinspirația de a căuta Comarnicul pe la Lehliu. Dar, într-un an, am avut măcar intenția practicării acelei forme de turism plasate între turismul de eveniment și cel 'de catastrofă' (da, există așa ceva!) - și anume cu ocazia tradiționalelor ciocniri de 1 Mai între extrema stângă și cea dreaptă, precum și ale ambelor cu poliția din Berlin.
Dar și asta a fost o întâlnire ratată cu 1 mai. Pentru că am tratat-o ca pe un spectacol de teatru: am fost să asist la repetiția generală din 30 aprilie, nici nu mi-am pus problema să urmăresc totul de pe vreo clădire, aidoma celorlați spectatori, drept care m-am auto-ambuscat accidental și, apoi, am urmărit restul din alergare. Iar a doua zi mi-am reevaluat pasiunea pentru turismul de miting cu cafteală și am optat pentru un picnic pe undeva prin (cred) Charlottenburg. (Dar experiența mi-a folosit, câțiva ani mai târziu, în Roma, când iar mi-am găsit să mă intercalez fix între manifestanți poliție,)
Din păcate n-am poză, cum spera Petre, pentru că, pe vremea aceea, încă nu existau telefoane cu cameră foto - dar am un cântecel fără legătură cu Berlinul, căci, wth, a venit primăvara, deci ultralife, baby!
