autori români de SF în comunism: ce, cum și de ce + 'declarație de evitare a conflictelor de interese'

Conform Wikipedia, 2023 ar putea fi Centenarul Sergiu Fărcășan. Prima din cele 14 pagini dedicate scriitorului, de către Mircea Opriță, în volumul 1 al Enciclopediei anticipației românești, contrazice această afirmație: Fărcășan s-ar fi născut pe 23 octombrie 1924. Care să fie adevărul istoric ? Mister ! Proiectul enciclopedic, încă în dezvoltare, al domnului Opriță (care va împlini el însuși 80 de ani în octombrie 2023!), nu e deloc îmbăiat în apa vie a bibliografiei, și nici editorii săi nu au contribuit cu vreun efort la această întreprindere. 

Nu-i bai ! În condițiile în care o căutare pe Google a unui centenar Vladimir Colin sau Adrian Rogoz asociat anului 2021 returnează zero rezultate, era, oricum, puțin probabil ca autorul romanului Vă caută un taur (după mine, performanța de vârf a SF-ului românesc, în ciuda faptului că acesta datează din 1970!) să fie recuperat în Olimpul SF local. Probabil încă mai contează infamul său trecut de redactor la Scînteia și Lupta de clasă (care a inclus, printre altele, o 'înfierare' a lui Vladimir Colin, în 1952, pentru Soarele răsare în Deltă); iar sumarele sale intervenții în spațiul public românesc post-revoluționar, după decenii de tăcere asurzitoare în exilul său auto-impus în Canada, n-au prea ajutat nici ele - nefiind pătrunse, pasămite, de suficientă auto-flagelare. 
Prin urmare, n-o să sărbătoresc nici eu, în 2023, Centenarul Sergiu Fărcășan. Dar m-aș mulțumi să aflu cum s-a descurcat acesta în Canada, după 1973 (când a șters-o din țară) și, mai ales, dacă și când a murit autorul cu pricina - al cărui Vă caută un taur, cum ziceam, mi-a marcat o vârstă la care citeam SF din belșug și pe nerăsuflate, reușind, însă, de principiu, să nu-i cultiv cu cine-știe-ce asiduitate pe practicanții români ai utilizării unui pretext SF în proză.

Și pentru că nu m-am aflat, tot de niște decenii, prin preajma unor autori sau măcar a fandomului SF din România, m-am gândit să-i momesc pe-aici pe cei care mi-ar putea furniza astfel de detalii prin prezentul proiecțel. Varianta sa scurtă: mi-a trecut prin cap să încerc să detectez unele din motivele pentru care mi se păreau, de regulă, mai puțin atrăgători autorii români de SF înainte de 1990 :) explorând temele SF în epocă pe baza unui catalog tematic restructurat și, posibil, simplificat. Deși... n-aș băga mâna-n foc pentru simplificare, pentru că știți cum stă treaba asta, de la toate dezbaterile privind călătoria în timp sau, alternativ, de la orice manager de proiect: atomii din univers (orice univers, la alegere) nu se comportă niciodată exact așa cum ai decis tu că o vor face, e imposibil să nu te întâlnești cu cel puțin o variabilă pe care n-ai prevăzut-o pentru că habar n-aveai că există - și, probabil, nici nu exista cu o nanosecundă în urmă... 

 

Strict în acest moment, încă îmi sunt neclare unele din detaliile acestei scheme taxonomice. Un lucru este, însă clar: tentativa de clasificare a temelor (în manifeste, latente, e.a.), precum și cele șase 'teme de referință' inventariate și descrise de Florin Manolescu în Literatura S.F. (1980, București: Univers), merită un update (mă rog, de fapt un restart and update). M-a inspirat în particular faptul că în cea mai recentă contribuție *pe această temă* (ha!), și anume Aurel Cărășel - Imaginarium. O istorie tematică a literaturii SF (2019, București: Pavcon), capitolul 'Temele literaturii SF', identificând 11+2=13 "teme importante", ocupă fix ultimele 54 de pagini (din 345) ale volumului, având ca bibliografie strict patru trimiteri către volumul lui Florin Manolescu (pe lângă o a cincea, un Mic dicționar... apărut la Editura Ion Creangă, în 1979, pentru definiția 'temei' în terminologia literară). Când am citit asta, mi-a venit să mă uit la ceas, deci m-am uitat la telefon - și am constatat că ne aflăm în 2023... What if...?    

În actuala etapă, însă, una 'administrativă', cartez și inventariez peisajul - și dau mai departe rezultatele provizorii, câte o listă la câteva zile odată, în următoarele două luni. 

Cred că orice investigație privind ecosistemul adolescenței (întârziate a) SF-ului românesc (1954-1990) trebuie să debuteze prin inventarierea, cu prioritate, a textelor publicate într-o formulă care presupune o selecție 'competitivă' - cu ghilimelele adecvate climatului editorial al României comuniste. Cu alte cuvinte, texte validate ca aparținând de SF printr-un proces editorial totuși profesionist și puse în circulație publică pe un culoar generator de fandom. 

Într-o primă etapă, deci, diversele antologii. 

Într-o a doua etapă, colecția Povestiri științifico-fantastice, publicată de către revista Știință și Tehnică, în perioada 1 octombrie 1955 - 15 aprilie 1974, inclusiv în virtutea faptului că, practic, această colecție a apărut în siajul primului "concurs de schițe, nuvele și povestiri știintifico-fantastice" inițiat în decembrie 1954 de către revista cu pricina. 

Într-o a treia etapă, Almanahurile Anticipația, de asemenea publicate de către revista Știință și Tehnică, începând cu 1982.

Și, abia într-o a patra, ar veni și rândul colecțiilor specializate ale Editurii Tineretului - metamorfozată, în 1970, în Editura Albatros.

NU am luat în considerare volumele de proză neafiliate unei colecții, deoarece tranzacționarea acestora cu editurile [în contextul specific al perioadei 1947-1989] avea loc individual, într-o paradigmă diferită de cea a publicării într-un circuit specializat SF. Și nu am luat în considerare nici fanzinele și alte publicații, periodice sau nu, ale cluburilor SF, deoarece, dincolo de faptul că ar fi fost absolut imposibilă o identificare și inventariere exhaustivă, în cazul acestora există obiecții legitime (scuze!) cu privire la natura mai... cum să spun, mai relaxată a procesului editorial. 

 

Notă. Inventarele pe care vi le propun, precum și multe dintre volumele incluse în acestea (antologii, almanahuri, alte publicații și chiar volume individuale de proză) își au propriile sălașuri pe ro.wikipedia.org. Însă editarea inconsecventă sau pur și simplu neglijentă, precum și erorile inevitabile apărute ici și colo, m-au făcut să decid ca singurele legături către Wikipedia din aceste pagini să vizeze exclusiv nume de autori din România, în măsura în care unele dintre ele se regăsesc pe ro.wikipedia.org. Firește că și paginile dedicate, pe Wikipedia, unor scriitori, au inconsecvențe și erori - chiar mai multe decât paginile unor volume. Însă măcar până ce Enciclopedia anticipației românești a lui Mircea Opriță nu va fi disponibilă online (și, în altă ordine de idei, până ce cineva de la Editura Eagle, din acest univers sau dintr-unul alternativ, nu se va osteni să conceapă câte un index pentru fiecare din volumele sale), aceasta e soluția rezonabilă pentru care mi s-a părut corect să optez. 

***

...și o 'declarație de evitare a conflictelor de interese'

La data la care o ființă umană a făcut primii pași pe Lună nu împlinisem, încă, șapte ani - am început să merg la școală abia în toamna anului respectiv. Însă știam deja să citesc - și am citit, în toți anii care au trecut de atunci, cel puțin la fel de mult SF cât cel mai pasionat și ocupat editor de carte SF de vârsta mea. Am citit și Jules Verne și H.G.Wells la momentul potrivit, orice Asimov sau Heinlein la momentele în care a fost posibil, și orice între Michael Crichton și Ted Chiang, de pildă, de atunci încoace. Plus tot Kurt Vonnegut Jr. Pentru a mă putea exprima, ca un cititor informat, cu privire la canionul care desparte SF-ul de fantasy am fost, însă, ceva mai precaut. Cum să zic, în termeni de movie aficionado sunt, mai degrabă, un Star Trek guy decât unul Star Wars. Prin urmare, în virtutea relativei mele inapetențe pentru universuri în care e musai să fii competent în mânuirea unei săbii, iar relațiile cu dragoni sunt nu doar recomandate, ci de-a dreptul încurajate, nu m-am dat în vânt nici după Tolkien, nici după Martin și, de fapt, nici după Le Guin. Am citit, însă, integral, seria Discworld (plus 'anexele') a lui Terry Pratchett - un povestitor față de care am o admirație totală și necondiționată. Mă întorc cu regularitate la Neil Gaiman - un alt zeu personal. Și voi citi (în continuare) și cu plăcere și cu interes mitopeici ca Naomi Novik și Tom Holt, Petre Barbu și Adina Popescu. 

Dincolo de asta, însă, întâlnirile mele cu scriitori de SF au fost foarte rare.

E adevărat, în etapa ieșeană a studenției mele, am frecventat cenaclul Quasar. Am ascultat mult, nu am vorbit niciodată. Nu-mi aduc aminte decât scurte și benigne conversații în culise cu Dan Merișca, Lucian Merișca, dar și George Ceaușu. Sincer, e foarte posibil ca oamenii aceia să mă fi tolerat doar pentru că eram redactor la Dialog, revista Universității. Deși, până la urmă, au făcut mai mult decât doar să mă tolereze: printre altele, m-au luat cu ei într-o deplasare la Botoșani și chiar la o ediție a Zilelor Helion (probabil în 1983). De acolo, de la Timișoara, unde cu siguranță că s-a reunit floarea SF-ului românesc din epocă, nu mai țin minte absolut pe nimeni și nimic, cu excepția unor conversații pe holuri cu o elevă de liceu pe nume Antuza. Cum prenumele ăsta nu e chiar atât de întâlnit în România, îl menționez aici, just in case. Nu i-am revăzut pe niciunul dintre cei din Iași după 1984 (când am început să zăbovesc din ce în ce mai puțin pe-acolo, pregătindu-mi evadarea în București) - și nu, nici pe eleva cu pricina, după ce am părăsit, atunci, Timișoara.

În București, am locuit patru ani în 'blocul Victor Eftimiu' de pe actuala Intrare Victor Eftimiu (dar nu m-am întâlnit cu vreo întrupare a scriitorului, oricât l-am invocat). În perioada în care locuiam acolo, l-am ratat pe Florin Manolescu ca profesor de seminar. Și l-am cunoscut pe Cristian Tudor Popescu - la un alt cenaclu, unul de proză 'serioasă'. Dar ultima mea conversație cu el datează din 1995.

În toamna lui 1990, după ce m-am despărțit de Victor Eftimiu, am devenit, pentru cinci ani, vecinul, de scară de bloc, al lui Ion Hobana. N-am dat niciodată nas în nas cu el în lift, deci n-am schimbat, cu domnia sa, nici măcar cele două cuvințele care s-ar fi putut împărtăși, fără consecințe, între doi vecini cumsecade.

Scrisesem deja micro-paragraful următor, când mi-am dat seama că, acum doar câțiva ani, l-am întâlnit, de două ori, pe Ovidiu Bufnilă. Dar nu mai eram editor, nu mai eram jurnalist, eram doar un slujbaș minor al unui teatru, care trebuia să-i transmită autorului că, la momentul respectiv, teatrul cu pricina nu poate să-și asume efortul administrativ, logistic și, în cele din urmă, financiar pe care îl presupunea propunerea sa.  

Și asta-i tot. Gata. Nu am, deci, scriitori (sau editori) de SF care să-mi fie prieteni sau amici, nu datorez nimic vreunuia dintre ei. 

Și e de la sine înțeles că n-am publicat vreodată o silabă de text SF, care să-mi fie arătată, acum, cu degetul. Că bine mai e să fii cititor profesionist și fără obligații, atunci când te iei de niște cărți fără apărare...