Pentru că treaba asta se întîmpla în anii '80, fix într-o perioadă în care Ceaușescu plănuise recucerirea Transilvaniei (drept care zeci de mii de vorbitori doar de română se deplasau, lunar, în Secuime special ca să ceară să fie serviți cu pîine și să fie refuzați), m-am pregătit. După capul meu - că, știți cum sînt bărbații, men don't ask for directions. Am învățat, naiba mai știe cum și de unde, să zic în maghiară Bună ziua! Scuze, nu vorbesc maghiară (ceea ce, mie, mi-a ieșit Jó napot kivanok! Bocsánat, nem beszélek magyarul) - cu gîndul că, după această introducere (un semn de politețe, după capul meu de absolvent de liceu din capitala unui județ de munte, în România anilor '80), continui în română și mă descurc.
Ce credeți că mi s-a întîmplat ?
Exact ce prevăzusem, ba chiar mai mult, asta mi s-a întîmplat ! Atunci, și în alte zeci de ocazii, de atunci încoace. Singur fiind, în Secuime, și nevoit să întreb ceva pe stradă sau să cumpăr ceva (altceva decît pîine sau mici; niciodată pîine sau mici, de fapt), odată ce, de pe buzele mele își luau zborul cuvintele Jó napot kivanok! Bocsánat, nem beszélek magyarul, fața interlocutorului meu se lumina brusc și primeam exact ceea ce cerusem (în română): o informație sau un produs. Chiar dacă informația era împachetată, cu o oarecare jenă sau nu, într-o română mai neacordată.
Intuiția mea de absolvent de liceu din capitala unui județ (netransilvănean) de munte, în România anilor '80, se dovedise corectă. În capul meu de atunci era doar că sînt politicos - dar făcusem, tot instinctiv, un pas dincolo de politețe. Căci ceea ce voiau să vadă interlocutorii mei de prin Secuime era un dram, măcar un strop, de empatie. Ce-i aia comunicare fără empatie ? În acest context, cred că e inutil să precizez că niciodată, dar absolut niciodată, cînd foloseam cele cîteva din puținele cuvinte în maghiară pe care le știu, n-am avut pe față expresia aia de cocalar: vorbește românește, că sîntem în România, auzi ?
N-o aveam pe față pentru că n-o aveam în bagaj. Pentru că știu că, în Secuime, există sate, există zone întregi în care nu s-a vorbit niciodată româna. Pentru că știu că există, în toată lumea, oameni care nu pleacă, vreodată, din satul sau orășelul lor și care pot fi perfect fericiți așa.
Bine, și pentru că mi se pare cool atunci cînd aud o limbă... nu străină, ci diferită, pe lîngă mine, cu mine, pentru că asta înseamnă că lumea continuă să se schimbe în jurul meu (chiar dacă eu stau pe loc), n-a înțepenit, n-a paralizat. Dar asta nu se pune.
Povestea din anii '80 (și care a revenit, în forță, la începutul anilor '90), cu omul ăla care n-a fost servit cu pîine, în Secuime, pentru că nu știa maghiară, a fost concoctată de către Securitate. Celor care nu știau, prezența pîinii în toată mema asta, un aliment cu încărcătură simbolică evidentă, trebuia să le dea de bănuit. Mie mi-a dat - cu atît mai mult cu cît, într-un interval de mai bine de 10 ani, cunoscuți și rude despre care știam că nu se deplasează, din Bacăul sau Piatra Neamțul lor, decît cu forța doar la București, 'în delegație', și cîteodată, 'la mare', mi s-au jurat pe mama și pe tata că li s-a întîmplat și lor.
Ei, bine, nici-unul din ei nu avea motiv să învețe două-trei-șapte cuvinte în maghiară, 'din politețe', pentru că nici-unul nu avea vecini maghiari, nu se ciocnea de limba maghiară zi de zi. Mi s-a părut mai puțin de înțeles de ce diverși vorbitori de română din Secuime, înfășurați în maghiară din cap pînă în picioare, de mai multe zeci de ani, nu o fac - singurul răspuns pe care l-am primit, în ultimele zeci de ani, la această întrebare, a fost fața aia gen vorbește românește, că sîntem în România, auzi ?
Un posibil răspuns, la această nedumerire, mi s-a relevat, întîmplător, în timpul celor patru luni în care am stat, cîte trei zile pe săptămînă, în Budapesta (anii '90) - și mi se confirmă în fiecare zi în care mă uit la orice post de televiziune din România. Știam că maghiara este o limbă grea... ce zic grea, înfiorătoare. Treaba la care nu mă gîndisem nici-o nanosecundă în anii mei de filologie e că româna însăși e o limbă foarte grea. Serios. Multe variații. Foarte multe excepții. Un număr exagerat de cratime :)
Întrebați, și voi, un străin care încearcă să învețe română.
Întrebați-o pe doamna Grapini sau pe domnul Vanghelie...
Ce păcat, deci, că aceste două comunități, cea română și cea maghiară, vorbesc, fiecare, niște limbi imposibile. Dacă măcar una dintre ele ar avea engleza, de pildă, ca limbă maternă, n-am avea discuțiile astea de aproximativ 40 de ani încoace...
Și ce creiere au cei care vorbesc bine și corect ambele limbi !
* dacă vrei să intervii în această discuție și simți nevoia să începi cu "eu, ca și român..." - te rog, oprește-te și scrie-mi în engleză...
No comments :
Post a Comment