Monday, August 8, 2016

castel de nisip

În copilărie avem tot felul de planuri grandioase legate de muncă și viață. Nu, nu mă refer la faptul că mai toți băieții vor să se facă astronauți și nici-unul nu vrea să devină contabil sau instalator. Mă gîndesc la chestii mai banale.

De pildă: cănd eram (mai) mic, nu mă despărțeam de un cîine de plastic, un Pluto portocaliu. 



V-ați fi așteptat ca, de îndată ce aș fi fost capabil să tratez o necuvîntătoare vie altfel decît pe găinile de la bunica, să devin posesor de cățel. Eh, necîștigător ! - cam tot pe la vîrsta din fotografia de mai sus, m-am procopsit cu urma a doi colți de cîine pe brațul stîng, drept care nu m-am mai înțeles niciodată foarte bine cu o astfel de vietate încă din prima nanosecundă (aia care definește, fundamental, relația). Ba chiar mai rău de atît, în vremea din urmă am conviețuit cîțiva ani cu o pisică neagră. 
Au mai trecut niște ani și, între cele cîteva sejururi de-ale mele la Casa Pionierilor, am făcut și karting. Dar, ca să nu pățesc ca tata, care a avut permis de conducere, dar n-a avut niciodată mașină, am devenit șofer deabia acum opt ani. La momentul respectiv nu aveam nici eu mașină, DAR fusesem păcălit că, în ipoteza în care devin șofer cu acte, aș putea avea acces la una. Lucrul ăsta nu s-a întîmplat, dept care, după fix două luni în care n-am condus nici măcar pisica aia pînă la baie, mi-am luat o mașină. Mă rog, putem s-o numim și așa, știu cel puțin trei persoane care foloseau acest termen - cel puțin în prezența mea...
În fine, ca să împing lista asta pînă la cel mai traumatic nivel, de la o anumită vîrstă începusem să-mi doresc insistent să-mi părăsesc orașul meu post-natal pentru mai multă vreme. Și totuși, iată-mă, deocamdată, înapoi aici - într-un loc în care nici pokemonii nu cutează să se aventureze.
Cîteodată, atunci cînd arunci o privire, fie și fulgerătoare, asupra planurilor tale din copilărie, poate deveni, tot pentru o fracțiune infimă de timp, un pic mai complicat să fii un adult responsabil.  

Nu și dacă ai continuat să te joci.
În nici-un atelier sau spectacol de teatru labirint (din 2008 încoace) n-am avut o imprimantă 3D (și mai durează un pic pînă cîștigă vreunul din noi la loto ca să plănuiască o astfel de investiție). Am folosit, deci, mereu, hîrtie și cartoane și lipici și alte alea ca să ne construim artefacte de care aveam nevoie. Cîteodată am folosit plastilină. Dar pentru toamna asta, cînd am niște planuri pentru Slatina și pentru un loc de lîngă Piatra Neamț (pe care nu-l știu încă), s-ar putea să am o soluție nouă, și haioasă și spectaculoasă: niscaiva nisip kinetic


Nisipul kinetic, pe care importatorii lui în România îl descriu ca fiind compus din 98% nisip și 2% magie, e un material care bate plastilina de la mare distanță: nu se usucă, nu se împrăștie, nu se lipește de mîini și nu murdărește. Și, firește, nu e toxic - deși, dacă vrei să-ți modelezi din el clătitele preferate, ar fi de dorit să nu le iei atît de în serios încît să le și consumi. Ia priviți aici:


Cool, nu ? Deabia aștept să văd ce le trăznește prin cap unor copii, mai mari și mai foarte mari, din Slatina și de undeva din Neamț, să construiască din el :)

În ceea ce mă privește, cred că e clar de-acum, nu ? Pentru început o să-mi fac mîna cu un cățel - poate nu chiar portocaliu, mai degrabă verde sau roșu. Apoi, mult mai motivat și mai instruit, o să-mi fac o mașinuță.
Un alt oraș post-natal n-ar avea nici un haz, totuși. Căci fără oameni...