Pentru că a fost cuminte, tînărul Goe primește, anul acesta, Oktoberfest în septembrie. Mai exact: 7-17 septembrie, în zona fostului Stadion Municipal din Brașov. Mai multă caniculă cere un festival mai mare, cu mai mulți invitați, mai multe produse tradiționale nemțești, mai multe ocazii de distracție și (evident!) mai multe puncte de vînzare a berii. Cu ajutorul celor de la Bere Ciucaș.
Am mai povestit: n-am fost niciodată un iubitor necondiționat de bere. Dar soarta m-a dus (și m-a reținut, cîte un an și-un pic) în Praga și Bruxelles, în Cehia și Belgia, două tărîmuri în care berea face parte din cultura națională. Și m-am integrat și eu, cît am putut...
Prima mea amintire legată de această formă de hrană litorală datează din vacanța de după a unșpea: DAB cu Pepsi, pe terasa hotelului (de fițe, la vremea respectivă) Europa, din Eforie Nord. DAB era incredibil de amară, cel puțin față de berea românească din epocă - dar era bere germană originală, un simbol evident al decadenței occidentale, ceea ce mă făcea s-o suport fără să bombănesc. Și nu, nu încercam s-o îndulcesc cu Pepsi: pur și simplu, această combinație era recomandată ca fiind o sofisticoșenie nemaipomenită - cel puțin pentru noi, niște băieți coborîți din pădurile Piatra Neamțului și care, la prima ieșire, fără părinți, pe litoral, îndrăzneam să aspirăm la niște fete de pe altă planetă, din galaxia Craiova. Mda, asta se întîmpla înainte de 1990, mobilitatea elevilor avea unele carențe...
După asta, urmează un gol gigantic de memorie, ceva mai lung decît un ciclu zodiacal, pînă în prima mea seară în Praga.
Înainte de mă urca în trenul de Praga, la 6 dimineața, lucrasem toată ziua și toată noaptea ca să finalizez o cărticică ce urma să intre la tipar în ziua cu pricina. Apoi, în cele 24 de ore petrecute în tren, nu reușisem să ațipesc mai mult de vreo două ore, puse cap la cap, în calupuri de cîte 10 minute - aveam de-a face cu prima mea Mare Plecare reală și nu se lega somnul de mine. În fine, odată ajuns în Praga, am intrat imediat într-o vrie birocratică și logistică (erau multe de făcut și toate urgent, căci ajunsesem cu vreo 10 zile în urma celorlați): ia-ți cazare, completează 666 de hîrtii, ia-ți materialele pentru cursuri (syllabi), fă-ți poze pentru legitimația de student și cardul de rezidență; dar și despachetează, schimbă bani, găsește cea mai apropiată alimentară și folosește-o, din astea. Și, din treabă-n treabă, s-a făcut 8 seara - cînd eram convocat de Vugar, proaspătul meu coleg din Azerbaidjan, la o bere cu mai mulți colegi. Eram nedormit de 60 de ore. Dar am ajuns ușor la U Vystřelenýho Oka (La Ochiul Scos!), era 'în cartier'.
Eh, a trecut... Deci, acușica, ne mulțumim cu Brașovul, da ? alt oraș care seamănă cu Piatra Neamțul. Îl cunosc pe cerbul din reclamele la Ciucaș, nothing can go wrong :)
Am mai povestit: n-am fost niciodată un iubitor necondiționat de bere. Dar soarta m-a dus (și m-a reținut, cîte un an și-un pic) în Praga și Bruxelles, în Cehia și Belgia, două tărîmuri în care berea face parte din cultura națională. Și m-am integrat și eu, cît am putut...
Prima mea amintire legată de această formă de hrană litorală datează din vacanța de după a unșpea: DAB cu Pepsi, pe terasa hotelului (de fițe, la vremea respectivă) Europa, din Eforie Nord. DAB era incredibil de amară, cel puțin față de berea românească din epocă - dar era bere germană originală, un simbol evident al decadenței occidentale, ceea ce mă făcea s-o suport fără să bombănesc. Și nu, nu încercam s-o îndulcesc cu Pepsi: pur și simplu, această combinație era recomandată ca fiind o sofisticoșenie nemaipomenită - cel puțin pentru noi, niște băieți coborîți din pădurile Piatra Neamțului și care, la prima ieșire, fără părinți, pe litoral, îndrăzneam să aspirăm la niște fete de pe altă planetă, din galaxia Craiova. Mda, asta se întîmpla înainte de 1990, mobilitatea elevilor avea unele carențe...
După asta, urmează un gol gigantic de memorie, ceva mai lung decît un ciclu zodiacal, pînă în prima mea seară în Praga.
Înainte de mă urca în trenul de Praga, la 6 dimineața, lucrasem toată ziua și toată noaptea ca să finalizez o cărticică ce urma să intre la tipar în ziua cu pricina. Apoi, în cele 24 de ore petrecute în tren, nu reușisem să ațipesc mai mult de vreo două ore, puse cap la cap, în calupuri de cîte 10 minute - aveam de-a face cu prima mea Mare Plecare reală și nu se lega somnul de mine. În fine, odată ajuns în Praga, am intrat imediat într-o vrie birocratică și logistică (erau multe de făcut și toate urgent, căci ajunsesem cu vreo 10 zile în urma celorlați): ia-ți cazare, completează 666 de hîrtii, ia-ți materialele pentru cursuri (syllabi), fă-ți poze pentru legitimația de student și cardul de rezidență; dar și despachetează, schimbă bani, găsește cea mai apropiată alimentară și folosește-o, din astea. Și, din treabă-n treabă, s-a făcut 8 seara - cînd eram convocat de Vugar, proaspătul meu coleg din Azerbaidjan, la o bere cu mai mulți colegi. Eram nedormit de 60 de ore. Dar am ajuns ușor la U Vystřelenýho Oka (La Ochiul Scos!), era 'în cartier'.
Toate hospoda cehești preferă mobilierul din lemn. În toate găsești inevitabil, într-un colț, după o anumită oră, cîte un grup de cîntăreți folk între două vîrste - și, în cu totul alt colț, expatul american consumator nu de bere, ci de slivovice. În acea seară, toți erau acolo - și mulți alții, inclusiv pentru că La Ochiul Scos era (este!) o Capelă Sixtină a berii: pictată (și 'scrisă') din podea pînă la lustre.
Nu mai țin minte ce bere am băut toată seara. Mi-ar place să pot spune că, atunci și acolo, am descoperit-o pe Staropramen, care a rămas berea mea no.1 - cea originală, firește, nu această improvizație deprimantă fabricată în România; cea originală care, în acea perioadă pre-UE, putea fi băută în varietăți de 8, 10 și 12 grade. Inclusiv pentru că le-am băut pe toate :)
Nu, n-a fost așa rău precum sună ! O hospoda era dedicată (cel puțin pe-atunci) unei singure mărci de bere, cu blazonul acesteia plantat vizibil alături de firma stabilimentului. Ca să știi la ce te bagi. În consecință, halbele erau alimentate de la două robinete: unul cu berea blondă și unul cu berea brună - dar și cu opțiunea, bestială, pentru versiunea mulatka, mulatră.
Faptul că, în Cehia, berea are statutul de hrană esențială, ca și faptul că o bodegă servea cîte un singur tip de bere, mai genera un avantaj pe care l-am descoperit de îndată ce ne-am așezat la masă. N-a trebuit să-l chemăm pe chelner - a venit el, direct cu berile, cîte o blondă pentru fiecare ! Normal, ce să cauți acolo decît bere cehească, era de la sine înțeles că vrei bere ! După ce a distribuit berile, a scos din buzunar un dreptunghi mic de hîrtie cu antet (blazonul berii) și a marcat pe el numărul de beri lăsate la masă - nu cu cifre, ci cu bețișoare, știți voi, patru linii verticale și una oblică, tăindu-le pe celelalte. Hîrtia rămînea pe masă pînă la plecare. Foarte tare, zău !
Prima mea zi în țara străbunicului Waclav plecat, din Praga, în 1873 (într-o călătorie care a continuat, în 1880, prin 'țara urșilor și a lupilor', în care a rămas pînă la moarte), se termina foaaarte bine...:>
Am vorbit, cîteva ore, în engleză cu accent rusesc și albanez. Am băut șase beri. Apoi am plecat, înaintea celorlați, și am parcurs lent cele circa cinci sute de metri pînă acasă, numai ca să trag în piept, pe îndelete, mirosul provenind de la calea ferată care trecea prin imediata apropiere - chiar mai aproape decît de fereastra mea din Piatra Neamț. În sfîrșit, acasă - mi-am zis. După care, ajuns la hotel, am dormit 20 de ore.
No comments :
Post a Comment