Tuesday, October 7, 2014

resurse storytelling: creierul tînjește după poveste


O să recunosc: am citit The Da Vinci Code ! Aflat într-o expediție prin Europa, l-am recuperat dintr-un hostel și l-am început, de curiozitate. 
O să continui să recunosc: am terminat romanul lui Dan Brown în mai puțin de 48 de ore - și asta numai din cauză că expediția cu pricina era o întîlnire într-un proiect pe care îl coordonam, eram complet blocat în timpul zilei, iar seara, odată ajuns la hotel, aveam de rezolvat chestii online; deci, doar din acest motiv nu l-am putut citi mult mai repede, într-un 'șnur' de cîteva ore :> 
Și: da, l-am citit scrîșnind și bombănind sistematic diverse formule de tehnică narativă de un kitsch total - dar l-am citit pînă la sfîrșit, și l-am citit repede. Și, exact din aceeași cauză, l-am și păstrat - ca să-l recitesc, la un moment dat, și să mă lămuresc: de ce, mă, de ceee...? 




De unde și pînă unde, deci, oda asta închinată Codului lui Da Vinci ? :) Acum niște luni, am dat peste o carte care mi-a explicat, coerent, de ce. Cică

MYTH: Beautiful Writing Trumps All
REALITY: Storytelling Trumps Beautiful Writing, Every Time
Nu e ca și cum nu i-aș fi bănuit întotdeauna pe calofili de tot felul de păcate. Dar Lisa Cron, în Wired for Story: The Writer's Guide to Using Brain Science to Hook Readers from the Very First Sentence, explică, pe îndelete, primatul povestitorului față de jonglerul cu metafore folosindu-se de argumente din neurosciences. Deci, fără citate din McKee și Vogler - ci din Antonio Damasio și Steven Pinker, ba chiar, într-un loc, din V.S. Ramachandran :) Cu alte cuvinte, argumente științifice referitoare la focalizarea reflexă a creierului pe poveste, pe narațiune - în detrimentul scriiturii 'frumoase'.  


Iată, mai jos, schema Lisei Cron - în care aceasta împerechează cîte un aspect al modului în care funcționează creierul cu unul al modului în care funcționează o poveste [în contact cu un creier]. Enjoy :)

cognitive secret

story secret
We think in story, which allows us to envision the future.


From the very first sentence, the reader must want to know what happens next.
When the brain focuses its full attention on something, it filters out all unnecessary information.

To hold the brain's attention, everything in a story must be there on a need-to-know basis.
Emotion determines the meaning of everything -- if we're not feeling, we're not conscious.

All story is emotion based -- if we're not feeling, we're not reading.
Everything we do is goal directed, and our biggest goal is figuring out everyone else's agenda, the better to achieve our own.

A protagonist without a clear goal has nothing to figure out and nowhere to go.
We see the world not as it is, but as we believe it to be.


You must know precisely when, and why, your protagonist's worldview was knocked out of alignment.
We don't think in the abstract, we think in specific images.


Anything conceptual, abstract, or general must be made tangible in the protagonist's specific struggle.
The brain is wired to stubbornly resist change, even good change.

Story is about change, which results only from unavoidable conflict.
From birth, our brain's primary goal is to make causal connections -- if this, then that. 

A story follows a cause-and-effect trajectory from start to finish. 
The brain uses stories to simulate how we might navigate difficult situations in the future. 

A story's job is to put the protagonist through tests that, even in her wildest dreams, she doesn't think she can pass. 

Since the brain abhors randomness, it's always converting raw data into meaningful patterns, the better to anticipate what might happen next.

Readers are always on the lookout for patterns; to your reader everything is either a setup, a payoff, or the road in between.  
The brain summons past memories to evaluate what's happening in the moment in order to make sense of it.


Foreshadowing, flashbacks, and subplots must instantly give readers insight into what's happening in the main storyline, even if the meaning shifts as the story unfolds.

It takes long-term, conscious effort to hone a skill before the brain assigns it to the cognitive unconscious.  

There's no writing, there's only rewriting. 
O să revin, în săptămînile și lunile următoare, luînd pe rînd fiecare pereche de 'secrete'. Dar să fim bine înțeleși: modul în care funcționează creierul uman generează învățăminte legate, mai degrabă, de structura narativă, nu de scriitură ca atare. Însă scriitura joacă un rol capital - vă amintiți de teoria lui Isaac Asimov, cea cu mozaicul și geamul ?
There is writing which resembles the mosaic of glass you see in stained-glass windows. Such windows are beautiful in themselves and let in the light in colored fragments, but you can't expect to see through them. In the same way, there is poetic writing that is beautiful in itself and can easily affect the emotions, but such writing can be dense and can make for hard reading if you are trying to figure out what's happening.
Plate glass, on the other hand, has no beauty of its own. Ideally, you ought not to be able to see it at all, but through it you can see all that is happening outside. That is the equivalent of writing that is plain and unadorned. Ideally, in reading such writing, you are not even aware that you are reading. Ideas and events seem merely to flow from the mind of the writer into that of the reader without any barrier between.
Și continuă: I hope this is what is happening when you read this book. 
Acum ați înțeles...? :)