și iar despre pricolici

Pe când plopul făcea pere... adică acum două zile, l-am lansat și pe Pricolici, l-am fugărit din Crângul Pantofarilor și l-am trimis în lume. Foto: Amalia Dulhan

Posted by Adina Popescu on Wednesday, October 14, 2015

pricoliciul a ieșit ieri la joacă - cu alți copii

Aseară, Pricoliciul a ieșit în lume. La Biblioteca Națională. Foto: Marcia Marin

Posted by Adina Popescu on Sunday, September 27, 2015

it's a giiirl :)

Am citit pe nerasuflate doua capitole in 2009. Apoi am oftat si am asteptat. Pina s-a facut momentul sa zbier: it's a giiiirl :)

Posted by Lucian Branea on Friday, September 4, 2015

povestind bucureștiul

Planul inițial al întregului proiect Povestind Bucureștiul, derulat de Asociația Epsilon III în 2008-2009, era

· să lanseze un apel public solicitînd povestiri (în format text, foto și video) focalizate asupra unor experiențe specifice Bucureștiului; apoi

· să evalueze povestirile colectate, selectînd un număr de povestitori iscusiți, cu care

· să lucrăm de-a lungul unei serii de ateliere, adaptînd povestirile astfel încît acestea să genereze

· un spectacol de teatru labirint

· și o expoziție (inclusă în itinerariul de teatru labirint, cel mai probabil în finalul acesteia),

· precum și o publicație care să include cele mai remarcabile povestiri. 

Cu toate acestea, solicitarea noastră de povestiri a avut un succes excesiv (în special după ce am pierdut controlul asupra promovării via Facebook, iar proiectul a fost prezentat, printre multe altele, și la MTV România), ceea ce a impus modificarea planului: ne-am extins aria selecției și, în loc să încercăm să-i strîngem laolaltă pe toți povestitorii în seria de ateliere (cu o agendă foarte strînsă) pe care o aveam în cap, i-am intervievat individual sau în grupuri mici și, cu sugestiile lor, echipa proiectului a construit un scenariu-cadru pentru spectacol. În consecință, numai unii dintre povestitori s-au implicat personal (adică nu numai prin povestirile lor) în spectacolul din 23 și 24 mai 2009, iar alții au parcurs itinerariul ca spect-actori - dar fiecare și-a asamblat propriul spațiu în expoziție.

Spectacolul, deci:
Spect-actorul soarbe o ceașcă de ceai pe terasa ceainăriei Serendipity când, brusc, este grăbit să se urce într-un taxi care ar trebui să-l/s-o ducă la o întîlnire importantă cu domnul Bucur (numele concide cu acela al presupusul fondator al orașului București). Șoferul de taxi conduce încet, plîngîndu-se cu privire la modul în care a ajuns să arate acest oraș și povestindu-și viața. După un timp, la una din opririle la un semafor, în mașină se urcă trei tineri, aparent băuți, care vor să deturneze taxiul către un anumit club la modă. Negociază cu toții ce anume ar trebui să se întîmple, iar spect-actorul este debarcat la prima intersecție, unde este abordat/ă de o străină care îl/o conduce într-o curte interioară veche și, acolo, în interiorul unui Trabant abandonat, vechi de 30 de ani. Spect-actorul continuă, apoi, către o plajă falsă, răspunde la un apel făcut la un telefon public, este condus în Grădina Icoanei unde lansează bărcuțe de hîrtie și întîlnește multă lume (inclusiv un grup hippie, elevi de liceu care chiulesc de la ora de mate și o ghicitoare țigancă); apoi se îndreaptă către expoziție (găzduită de filiala București a Ordinului Arhitecților), nu înainte de a fi solicita/ă să sugereze cum ar putea să arate o statuie a ciobanului Bucur, presupusul fondator al orașului București.

Am rezumat mai sus un scenariu orientativ de șapte pagini pe baza căruia am lucrat, care descria firul narativ general, precum și contextul și rațiunea fiecărui ‘moment’ din spectacol, fără a indica un dialog obligatoriu - sau orice altceva obligatoriu. Rezultatul, chiar dacă nu a fost un spectacol 'tipic' de teatru labirint (nu a existat nici un segment în care spectatorul să fie legat la ochi, printre altele), dar pigmentat cu o doză rezonabilă de quest urban, a dezvoltat o serie de povestiri bazate pe prezentul și trecutul Bucureștiului și cele ale unora din locuitorii săi.  

* Acest brief este inclus, ca studiu de caz, în It’s All About Games: A Labyrintheme Handbook for Trainees (BIVEDA: Sofia, 2012)

Cît despre cărticica Povestind Bucureștiul (Epsilon Press: București, 2009) - încă mai am exemplare tipărite, așa să știți :)

birocraţie europeană şi euro-jargon: o scurtă iniţiere + 25%

În 2009, într-o perioadă mai spectaculoasă pentru mine și pentru Asociația Epsilon III, Adina Popescu mi-a luat un interviu pentru Dilema Veche. Varianta care a apărut la gazetă se află pe-aici: Birocraţie europeană şi euro-jargon: o scurtă iniţiere. 
Versiunea inițială era ceva mai lungă. Iat-o (proaspăt regăsită pe un hard extern), așa cum a plecat ea de la mine către editor. 

Ai fost ziarist. Ai trăit “din interior” cea mai entuziastă și mai exaltată perioadă a presei românesti, cea de la începutul anilor ’90. De ce nu mai lucrezi în presă? A existat un moment în care ți-ai pierdut entuziasmul?

În mai 1994, după ce cotidianul la care lucram și-a încetat brusc apariția, am dat concurs pentru un post de coordonator de program la o organizație neguvernamentală importantă. În toamna aceluiași an, am început să lucrez pentru Radio Europa Liberă, fără să-mi părăsesc slujba de la respectivul ONG. Ulterior, deși am continuat să colaborez pentru varii publicații și să lucrez pentru Europa Liberă pînă în 2004, într-o formă sau alta (inclusiv 13 luni la sediul central din Praga), n-am mai lucrat niciodată full-time în presă. Pur și simplu n-am mai detectat instituția de presă românească în care tabloidizarea nu dă un flit semnificativ coerenței demersului jurnalistic și, nu în ultimul rînd, limbii române…J În plus, din 1996, m-am ocupat full-time de proiecte în cadrul unor organizații neguvernamentale în care am avut rol de conducere – așa că m-am gîndit că, în acest mod, fac lucruri mai utile. Și, firește, a contat micșorarea semnificativă a numărului de șefi…J

Cum ai defini “meseria” ta de acum?

De principiu, administrez proiecte cu o finalitate educațională, preponderent finanțate din fonduri europene – în colaborare cu parteneri europeni din… din circa cinsprezece țări. Sunt formator (sau trainer, ca să înțeleagă tot oengistul), sunt evaluator, scriu, editez, traduc, fac aproape tot ce e de făcut într-un proiect de acest tip. Și, ocazional, cînd între mine și un potențial conflict de interese se află o distanță considerabilă, fac parte din echipe care evaluează solicitările de finanțare ale altora – sau sînt evaluator extern în proiectele sau programele deja finanțate ale altora.

calea moșilor gerili

Să fie clar: n-am citit cartea Adinei (Popescu) Povestiri de pe Calea Moșilor. Am citit fragmente din ea (în Dilema Veche), am ascultat fragmente din ea (de la Adina) și n-am trăit mai nimic din ea (pentru că Adina a fost comandant de detașament, iar eu am avut, în 12 ani de școală, doar patru note de 10 la purtare. Dar o voi citi pe toată, curînd. Ceea ce vă doresc și vouă :)

Post by Lucian Branea.

Cînd am ajuns eu prima oară pe Calea Moșilor, Adina încă nu se apucase de școală :) Cînd am ajuns a doua oară, în Calea Moșilor 196 a fost și prima mea locuință din București - dar pentru mai puțin timp decît mă așteptam. Iar cînd am ajuns a treia oară, am tras acolo și experiența halucinantă a cutremurului din 1986 la etajul 8 al unui bloc nou. Deci, nu: n-am o relație bazată pe încredere și afecțiune cu Calea Moșilor. Dar mai e timp...

o săptămînă cu cărți

A început cu vestea cărții pe care Simona Tache o semnează alături de (vs., de fapt) Mihai Radu, Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut - o autoare pe care n-am întălnit-o niciodată afk ('în real', știți voi), dar o urmăresc insistent, încă de cînd a început să semneze Simona Tache.
A continuat cu Trofeul Arthur pentru O istorie recentă a Ţării Vampirilor. Cartea Pricoliciului a Adinei Popescu (dar și iminența apariției Povestirilor de pe Calea Mosilor ale aceleiași) - cu care am făcut (din 2008 încoace) și o să mai fac multe chestii :)
E gata coperta unei noi cărți (Primul an de publicitate) a lui Petre Barbu - cu care multe-am mai dres și înainte și după 1990. 
Și se încheie cu romanul Zilele, al profesorului meu de română din liceu (Calistrat Hogaș din Piatra Neamț), Mihai Emilian Mancaș - căruia îi datorez, fără discuție, direcția în care am luat-o atunci cînd am fugit cu pixul de-acasă. 
Frumoasă săptămînă, zic :)

Post by Lucian Branea.