afk?! wtf... (probabil 1)

Am povestit aici cum că m-am întîlnit cu Internetul (da, pe vremea aceea, cu I!) ceva mai devreme decît alții, și anume în toamna-iarna lui 1995. Eram în Praga, student la Central European University, la IRES (master-ul de International Relations & European Studies) și, simultan, 'zilier' la Radio Europa Liberă (pentru care lucram, deja, în București, din 1994). În toamna lui 1995, însă, CEU a fost nevoită să-și lichideze operațiunile din Praga, iar IRES s-a mutat la Budapesta începînd cu ianuarie 1996.
M-am mutat și eu, alternînd bombăneala cu tăcerea sugrumată. Ernest Gellner suferise un atac de cord chiar în clădirea care ne servea amîndorura de 'cămin' și murise - și, odată cu el, șansa mea din ce în ce mai materială la un doctorat cu un gigant intelectual. William Wallace (care era, deja, îndrumătorul meu de dizertație), proaspăt baron, urma să se alăture Camerei Lorzilor din partea Liberal-Democraților și, deci, urma să părăsească, și el, CEU. Apoi, Praga era și este un oraș fabulos - iar Budapesta, în 1996, era un oraș trist și gri-cenușiu, într-o țară trecînd dureros prin prima sa criză severă de după 1989. În Budapesta urma să locuim în căminul CEU din Kerepesi út, la mare distanță de centru și, deci, de universitate și de orice altceva. Biblioteca facultății din Praga urma să ne ajungă în Budapesta pe la mijlocul lui februarie. Pierdeam bani prin diminuarea severă a bursei lunare primite. Și pierdeam și mai mulți bani prin faptul că nu mai puteam lucra la Radio Europa Liberă cîteva zile pe săptămînă. Singura decizie posibilă n-a fost greu de luat: mi-am masat toate orele de marți pînă joi și, pînă la abandonarea CEU, am făcut, în fiecare săptămînă, naveta Budapesta - Praga: joi seara mă urcam în tren în Budapesta, ajungeam dimineața în Praga, lucram acolo de vineri pînă luni, iar luni seara mă reîmbarcam pentru Budapesta - unde, marți dimineața, o luam direct către universitate, că aveam curs de la 8.00 (ȘI de făcut cîte o mică prezentare de 500 de cuvinte, în cursul ăla de la 8.00, în fiecare marți)...

Deci, foarte tare a fost perioada aia, deci :) Cît timp am stat în Praga eram într-o super-priză, pentru că aveam de lucru pe bandă rulantă și nici Praga însăși nu te lăsa deloc să stai cu ochii-n ecran toată ziulica - dar în perioada de Budapesta, cînd între școala comprimată în trei zile și cămin era de traversat jumătate de oraș fără nici-un city appeal, i-am dedicat junelui Yahoo multe zeci de ore. Aproape fără excepție, marțea și miercurea eram scos din clădirea universității, respectiv din fața computerului, cu mătura și mopul, atunci cînd nu mi se stingea, direct, lumina, ca să fie aluzia clară. Am stat aproape patru luni în Budapesta dar, în afară de niște interioare de autobuze și de metrou, cred că singura mea imagine solidă despre acest oraș datează din scurta perioadă în care o zonă din imediata vecinătate a universității s-a transformat în Buenos Aires (și dacă nu credeți că Budapesta era traumatizantă în 1996, poate o credeți pe Madonna). Ok, și primul meu IKEA - dar numai pentru că era plasat între cămin și universitate, destul de aproape de cămin...

Dar povestim altă dată despre Praga și Budapesta, pentru că m-am întors în România într-un octombrie 1996 cică 'eliberat' de Ion Iliescu, dar într-un peisaj informațional lunar de-a dreptul - după un an de bîntuit online zi de zi, Bucureștiul era absolut imposibil. Calvarul a durat mai bine de o lună, cît mi-a luat să-mi identific o garsonieră în zona Rosetti și să-mi instalez acolo o conexiune dial-up de la Kappa. Iar coșmarul vitezei penibile a conexiunii a continuat în că niște luni bune, pînă ce m-am mutat în Banu Manta.
Cînd am ajuns acolo eram, deja, organizat. Am stat într-o garsonieră cu geamurile în spatele blocului, și anume spre Titulescu. Aveam un prieten unixist etc. care lucra cu Kappa - și căruia, atunci cînd a văzut că geamurile mele se aflau, practic, la circa o sută de metri în linie dreaptă de antena Kappa din Titulescu, i-a venit ideea de a-și declara un punct de lucru 'la mine', drept care au venit băieții Kappa și au pus un cablu. 

E de neimaginat, astăzi, ce însemna ca un 'civil', ne-programator și ne-tehnician IT, să aibă net 'pe cablu' în 1997. Atunci cînd se răspîndea fulgerător comunicarea prin IRC (eu, care n-am învățat niciodată să programez, am descoperit repede vIRC, care avea o interfață mai prietenoasă, n-am pierdut mult timp cu mIRC) și apărea ICQ. Ce mai încolo și-ncoace, I took it for granted (again!). Am ratat, nespectaculos, ocazia să lucrez eu însumi pentru Ovidiu Crișan, făcînd o emisiune de, să-i spunem internet review, care să ruleze pe televizoarele cablate la Kappa. Și, vreun an și ceva mai tîrziu (cînd router-ul meu s-a fript, a trebuit înlocuit (iar oamenii de la Kappa care l-au schimbat s-au prins că, în Banu Manta, nu era nici-un punct de lucru), m-am reîntors la dial-up. La dramă !
Digipedia.ro nu exista încă. Dar ajungem și acolo...:)     

Roşia Montană - o supapă pentru naţionalismul etnic

Guest post: Alexandru D. Filimon / http://zeteticgroup.wordpress.com

Când se va scrie o biografie a civismului românesc cu nuanţe ecologico-culturale, “experimentul protestelor paşnice” va avea o relevanţă sporită în a ne redefini ca cetăţeni (în unele cazuri de a ne “boteza” cetăţeni).

În discursul public recent, vocabula “naţionalism” a fost utilizată pentru a descrie fenomenul protestelor recente. Aprioric, acest cuvânt are o valenţă peiorativă la nivel public, drept pentru care întrebuințarea acestuia colportă o paradigmă a mistificării sau demonificării, după caz, a semanticii cu care ne-am obişnuit. E o diferenţă între a nu putea avea o dialectică şi între a te fortifica comfortabil la adăpostul locurilor comune cu idei măreţe. O discuţie de fond merită orice caz în parte, fiind destul de simplu să trăim în universul etichetelor amplificate. Scrutând peisajul de proteste, mi-am reamintit de o idee pierdută pe undeva prin labirintul gândirii: “nationalism is the crystallization of new cultures, not the awakening of old ones” (E.Gellner, Nations and Nationalism). Am fost fericit să trăiesc o percepţie a transformării socialului în istorie, a metamorfozei individului în istorie colectivă. De multe ori, istoricismul popperian sau variate teorii conspiraţioniste pe care ni le însuşim fără argumente şi apoi le protejăm cu pretenţii de raţionalitate ne ajută să ne dăm demisia din viaţă. Alambicat este drumul ieşirii din starea vegetativă - unii s-au făcut ecologişti, alţii au rămas legume. A hiperboliza evenimentele sau a bagateliza neimplicarea celorlalţi nu este scopul acestei ultime metafore, care nu-şi propune mitizarea fenomenului, ci amplificarea lui.
Timpul a mai avut răbdare şi “Roşia Montană” a devenit o pată vânătă pe cerul etnic al României. O oază de civism, o floare rară într-un deşert etnic. De ce să ne grăbim să numim naţionalist, anarhist, ecologist fenomenul Roşia Montană? De ce ne grăbim să ideologizăm totul? Naţionalismul, în cazul românesc, se confundă deseori cu protocronismul, legionarismul sau alte mişcări extremiste. Raţiunea sau bunul simţ ar trebuie să reprezinte o călăuză pentru discursul public. Cel ce utilizează denumirea de “naţionalism” pentru a augmenta distanţarea faţă de fenomen a unei bune părţi a elitei şi pentru a introduce starea de lucruri de haos, intrinsecă acelor curente, populaţiei care nu este în stradă, face acest lucru din două posibile motive:

1) suficiență mentală

2) reprimare/cenzură intelectuală.

Nu ştiu să comensurez care dintre motive ar cauza un prejudiciu mai mare...

Orice polemică despre naționalimul românesc stârneşte idiosincrazii sau, în cazul unora mai vocali, mârâieli şi grimase. Fondul problemei deseori nici măcar nu este menţionat. O discuţie referitoare la un naţionalism pozitiv sau negativ nu este constructivă şi nici măcar relevantă, naţionalismul este aprioric exonerat de astfel de atribute şi polarizări. Naţionalismul democrat-civic ar fi o discuţie demnă de luat în calcul în analiza protestelor, dar să luăm în calcul că naţionalismul impune un contrast între teza globalizării şi antiteza naţionalistă. Un astfel de clivaj nu este regăsit într-o pondere considerabilă în rândul protestatarilor. Protestatarii caută mai mult ieşirea din universul frommian şi un sens epic, a unei liniarităţi ce lipseşte unei generaţii văduvită de ideal. Nu am uitat nici un moment ce Gellner a subliniat ulterior: “Nationalism is essentially the general imposition of a high culture on society, where previously low cultures had taken up the lives of the majority of the population.

Discuţia despre naţionalism poate ar trebui, pentru moment, înlocuită cu cea despre tehnologie şi capacitatea tehnologiei de a modela sistemul politic şi civic. Fără avansul tehnologic nu ar fi existat mulţimile inteligente (smart mobs) ce astăzi practică un alt tip de civism, reprezentând o altă societate civilă. Dacă e să ne lăsăm pradă imaginaţiei, să ne imaginăm viitorul ca un rezultat al osmozei dintre naţionalismul civic şi tehnologie.

Într-o zi putem spera că aceste mulţimi inteligente vor modela democraţia şi vor contura chipul societăţii de a fi şi fără efuziuni naţionaliste.