Thursday, January 5, 2023

autori români de SF în comunism: ce, cum și de ce + 'declarație de evitare a conflictelor de interese'

Conform Wikipedia, 2023 ar putea fi Centenarul Sergiu Fărcășan. Prima din cele 14 pagini dedicate scriitorului, de către Mircea Opriță, în volumul 1 al Enciclopediei anticipației românești, contrazice această afirmație: Fărcășan s-ar fi născut pe 23 octombrie 1924. Care să fie adevărul istoric ? Mister ! Proiectul enciclopedic, încă în dezvoltare, al domnului Opriță (care va împlini el însuși 80 de ani în octombrie 2023!), nu e deloc îmbăiat în apa vie a bibliografiei, și nici editorii săi nu au contribuit cu vreun efort la această întreprindere. 

Nu-i bai ! În condițiile în care o căutare pe Google a unui centenar Vladimir Colin sau Adrian Rogoz asociat anului 2021 returnează zero rezultate, era, oricum, puțin probabil ca autorul romanului Vă caută un taur (după mine, performanța de vârf a SF-ului românesc, în ciuda faptului că acesta datează din 1970!) să fie recuperat în Olimpul SF local. Probabil încă mai contează infamul său trecut de redactor la Scînteia și Lupta de clasă (care a inclus, printre altele, o 'înfierare' a lui Vladimir Colin, în 1952, pentru Soarele răsare în Deltă); iar sumarele sale intervenții în spațiul public românesc post-revoluționar, după decenii de tăcere asurzitoare în exilul său auto-impus în Canada, n-au prea ajutat nici ele - nefiind pătrunse, pasămite, de suficientă auto-flagelare. 
Prin urmare, n-o să sărbătoresc nici eu, în 2023, Centenarul Sergiu Fărcășan. Dar m-aș mulțumi să aflu cum s-a descurcat acesta în Canada, după 1973 (când a șters-o din țară) și, mai ales, dacă și când a murit autorul cu pricina - al cărui 
Vă caută un taur, cum ziceam, mi-a marcat o vârstă la care citeam SF din belșug și pe nerăsuflate, reușind, însă, de principiu, să nu-i cultiv cu cine-știe-ce asiduitate pe practicanții români ai utilizării unui pretext SF în proză.

Și pentru că nu m-am aflat, tot de niște decenii, prin preajma unor autori sau măcar a fandomului SF din România, m-am gândit să-i momesc pe-aici pe cei care mi-ar putea furniza astfel de detalii prin prezentul proiecțel. Varianta sa scurtă: mi-a trecut prin cap să încerc să detectez unele din motivele pentru care mi se păreau, de regulă, mai puțin atrăgători autorii români de SF înainte de 1990 :) explorând temele SF în epocă pe baza unui catalog tematic restructurat și, posibil, simplificat. Deși... n-aș băga mâna-n foc pentru simplificare, pentru că știți cum stă treaba asta, de la toate dezbaterile privind călătoria în timp sau, alternativ, de la orice manager de proiect: atomii din univers (orice univers, la alegere) nu se comportă niciodată exact așa cum ai decis tu că o vor face, e imposibil să nu te întâlnești cu cel puțin o variabilă pe care n-ai prevăzut-o pentru că habar n-aveai că există - și, probabil, nici nu exista cu o nanosecundă în urmă... 
 
Strict în acest moment, încă îmi sunt neclare unele din detaliile acestei scheme taxonomice. Un lucru este, însă clar: tentativa de clasificare a temelor (în manifeste, latente, e.a.), precum și cele șase 'teme de referință' inventariate și descrise de Florin Manolescu în Literatura S.F. (1980, București: Univers), merită un update (mă rog, de fapt un restart and update). M-a inspirat în particular faptul că în cea mai recentă contribuție *pe această temă* (ha!), și anume Aurel Cărășel - Imaginarium. O istorie tematică a literaturii SF (2019, București: Pavcon), capitolul 'Temele literaturii SF', identificând 11+2=13 "teme importante", ocupă fix ultimele 54 de pagini (din 345) ale volumului, având ca bibliografie strict patru trimiteri către volumul lui Florin Manolescu (pe lângă o a cincea, un Mic dicționar... apărut la Editura Ion Creangă, în 1979, pentru definiția 'temei' în terminologia literară). Când am citit asta, mi-a venit să mă uit la ceas, deci m-am uitat la telefon - și am constatat că ne aflăm în 2023... What if...?    


În actuala etapă, însă, una 'administrativă', cartez și inventariez peisajul - și dau mai departe rezultatele provizorii, câte o listă la câteva zile odată, în următoarele două luni. 
Cred că orice investigație privind ecosistemul adolescenței (întârziate a) SF-ului românesc (1954-1990) trebuie să debuteze prin inventarierea, cu prioritate, a textelor publicate într-o formulă care presupune o selecție 'competitivă' - cu ghilimelele adecvate climatului editorial al României comuniste. Cu alte cuvinte, texte validate ca aparținând de SF printr-un proces editorial totuși profesionist și puse în circulație publică pe un culoar generator de fandom. 
Într-o primă etapă, deci, diversele antologii. 
Într-o a doua etapă, colecția Povestiri științifico-fantasticepublicată de către revista Știință și Tehnică, în perioada 1 octombrie 1955 - 15 aprilie 1974, inclusiv în virtutea faptului că, practic, această colecție a apărut în siajul primului "concurs de schițe, nuvele și povestiri știintifico-fantastice" inițiat în decembrie 1954 de către revista cu pricina. 
Într-o a treia etapă, Almanahurile Anticipația, de asemenea publicate de către revista Știință și Tehnică, începând cu 1982.
Și, abia într-o a patra, ar veni și rândul colecțiilor specializate ale Editurii Tineretului - metamorfozată, în 1970, în Editura Albatros.
NU am luat în considerare volumele de proză neafiliate unei colecții, deoarece tranzacționarea acestora cu editurile [în contextul specific al perioadei 1947-1989] avea loc individual, într-o paradigmă diferită de cea a publicării într-un circuit specializat SF. Și nu am luat în considerare nici fanzinele și alte publicații, periodice sau nu, ale cluburilor SF, deoarece, dincolo de faptul că ar fi fost absolut imposibilă o identificare și inventariere exhaustivă, în cazul acestora există obiecții legitime (scuze!) cu privire la natura mai... cum să spun, mai relaxată a procesului editorial. 
 
Notă. Inventarele pe care vi le propun, precum și multe dintre volumele incluse în acestea (antologii, almanahuri, alte publicații și chiar volume individuale de proză) își au propriile sălașuri pe ro.wikipedia.org. Însă editarea inconsecventă sau pur și simplu neglijentă, precum și erorile inevitabile apărute ici și colo, m-au făcut să decid ca singurele legături către Wikipedia din aceste pagini să vizeze exclusiv nume de autori din România, în măsura în care unele dintre ele se regăsesc pe ro.wikipedia.org. Firește că și paginile dedicate, pe Wikipedia, unor scriitori, au inconsecvențe și erori - chiar mai multe decât paginile unor volume. Însă măcar până ce Enciclopedia anticipației românești a lui Mircea Opriță nu va fi disponibilă online (și, în altă ordine de idei, până ce cineva de la Editura Eagle, din acest univers sau dintr-unul alternativ, nu se va osteni să conceapă câte un index pentru fiecare din volumele sale), aceasta e soluția rezonabilă pentru care mi s-a părut corect să optez. 

***

...și o 'declarație de evitare a conflictelor de interese'

La data la care o ființă umană a făcut primii pași pe Lună nu împlinisem, încă, șapte ani - am început să merg la școală abia în toamna anului respectiv. Însă știam deja să citesc - și am citit, în toți anii care au trecut de atunci, cel puțin la fel de mult SF cât cel mai pasionat și ocupat editor de carte SF de vârsta mea. Am citit și Jules Verne și H.G.Wells la momentul potrivit, orice Asimov sau Heinlein la momentele în care a fost posibil, și orice între Michael Crichton și Ted Chiang, de pildă, de atunci încoace. Plus tot Kurt Vonnegut Jr. Pentru a mă putea exprima, ca un cititor informat, cu privire la canionul care desparte SF-ul de fantasy am fost, însă, ceva mai precaut. Cum să zic, în termeni de movie aficionado sunt, mai degrabă, un Star Trek guy decât unul Star Wars. Prin urmare, în virtutea relativei mele inapetențe pentru universuri în care e musai să fii competent în mânuirea unei săbii, iar relațiile cu dragoni sunt nu doar recomandate, ci de-a dreptul încurajate, nu m-am dat în vânt nici după Tolkien, nici după Martin și, de fapt, nici după Le Guin. Am citit, însă, integral, seria Discworld (plus 'anexele') a lui Terry Pratchett - un povestitor față de care am o admirație totală și necondiționată. Mă întorc cu regularitate la Neil Gaiman - un alt zeu personal. Și voi citi (în continuare) și cu plăcere și cu interes mitopeici ca Naomi Novik și Tom Holt, Petre Barbu și Adina Popescu. 

Dincolo de asta, însă, întâlnirile mele cu scriitori de SF au fost foarte rare.

E adevărat, în etapa ieșeană a studenției mele, am frecventat cenaclul Quasar. Am ascultat mult, nu am vorbit niciodată. Nu-mi aduc aminte decât scurte și benigne conversații în culise cu Dan Merișca, Lucian Merișca, dar și George Ceaușu. Sincer, e foarte posibil ca oamenii aceia să mă fi tolerat doar pentru că eram redactor la Dialog, revista Universității. Deși, până la urmă, au făcut mai mult decât doar să mă tolereze: printre altele, m-au luat cu ei într-o deplasare la Botoșani și chiar la o ediție a Zilelor Helion (probabil în 1983). De acolo, de la Timișoara, unde cu siguranță că s-a reunit floarea SF-ului românesc din epocă, nu mai țin minte absolut pe nimeni și nimic, cu excepția unor conversații pe holuri cu o elevă de liceu pe nume Antuza. Cum prenumele ăsta nu e chiar atât de întâlnit în România, îl menționez aici, just in case. Nu i-am revăzut pe niciunul dintre cei din Iași după 1984 (când am început să zăbovesc din ce în ce mai puțin pe-acolo, pregătindu-mi evadarea în București) - și nu, nici pe eleva cu pricina, după ce am părăsit, atunci, Timișoara.

În București, am locuit patru ani în 'blocul Victor Eftimiu' de pe actuala Intrare Victor Eftimiu (dar nu m-am întâlnit cu vreo întrupare a scriitorului, oricât l-am invocat). În perioada în care locuiam acolo, l-am ratat pe Florin Manolescu ca profesor de seminar. Și l-am cunoscut pe Cristian Tudor Popescu - la un alt cenaclu, unul de proză 'serioasă'. Dar ultima mea conversație cu el datează din 1995.

În toamna lui 1990, după ce m-am despărțit de Victor Eftimiu, am devenit, pentru cinci ani, vecinul, de scară de bloc, al lui Ion Hobana. N-am dat niciodată nas în nas cu el în lift, deci n-am schimbat, cu domnia sa, nici măcar cele două cuvințele care s-ar fi putut împărtăși, fără consecințe, între doi vecini cumsecade.

Scrisesem deja micro-paragraful următor, când mi-am dat seama că, acum doar câțiva ani, l-am întâlnit, de două ori, pe Ovidiu Bufnilă. Dar nu mai eram editor, nu mai eram jurnalist, eram doar un slujbaș minor al unui teatru, care trebuia să-i transmită autorului că, la momentul respectiv, teatrul cu pricina nu poate să-și asume efortul administrativ, logistic și, în cele din urmă, financiar pe care îl presupunea propunerea sa.  

Și asta-i tot. Gata. Nu am, deci, scriitori (sau editori) de SF care să-mi fie prieteni sau amici, nu datorez nimic vreunuia dintre ei. 

Și e de la sine înțeles că n-am publicat vreodată o silabă de text SF, care să-mi fie arătată, acum, cu degetul. Că bine mai e să fii cititor profesionist și fără obligații, atunci când te iei de niște cărți fără apărare...    



Friday, January 1, 2021

ating, deci exist

Dacă mai era Elena Udrea prin preajmă, România ar fi fost, acum, o Grădină a Maicii Domnului înțesată de plăcuțe pe care scrie 'NU călcați pe iarbă!' și 'NU hrăniți animalele!'. În actualele circumstanțe, România e un muzeu. Nici ție nu-ți erau simpatice plăcuțele cu 'Nu atingeți exponatele', nu ?

Căci ăl mai urgisit simț la vreme de coronavirus este cel tactil. Într-o lume normală, realitatea era de neînchipuit fără toate clanțele, balustradele, butoanele de lift, băncuțele, frunzele, sau fructele și legumele din piață, atinse zi de zi de zi. Dar chiar mai mult, fără contactul uman accidental: mâna cuiva pe vreo bară din tramvai, degetele casierei care îți oferă restul în supermarket. Acestea din urmă au dispărut complet - și mai durează până se întorc. 

Cândva, într-o bună dimineață, vom pipăi și vom fi liberi.

Thursday, December 31, 2020

take me now, we can try

 Acum exact un an scriam așa:

"[...] din 2013 încoace, [...] am avut New Year resolutions, le-am reportat, le-am storcit complet, le-am înlocuit cu insulte la adresa anului care se încheia și, în fine, din decembrie 2017, am renunțat complet la ele. În consecință (?), atât 2018, cât și 2019 mi-au adus câte o experiență nouă, fabuloasă și absolut inimaginabilă. Zău, n-aș fi putut anticipa vreuna dintre ele, nici să fi vrut s-o fac...
Așa că, în întâmpinarea anului z0z0, nu-mi doresc, mie, absolut nimic care să înceapă să se rostogolească de mâine încolo - ci, în primul rând, lor, persoanelor care le-au făcut posibile (se știu ele!), și tuturor celorlalți care văd acest mesaj într-o sticlă. Pentru mine, e absolut EXCLUS să-mi imaginez ceva, speriind și zbârlind realitatea."

Tare înțelept m-am mai simțit atunci nedorindu-mi nimic de anul z0z0 de teamă să nu bruschez realitatea - și, evident, sperând într-o nouă experiență 'fabuloasă și absolut inimaginabilă'. Și tare stupid m-am mai simțit toată primăvara, vara, toamna și, iată, iarna, descoperind că, tocmai procedând astfel trei ani la rând, e posibil să fi forțat mâna universului dincolo de anumite limite. Ah, sentimentul că ai deochiat realitatea...
Așa că m-am învățat minte. Pentru că toate lucrurile bune vin (doar) câte trei și pentru că, acum, definesc cu mult mai multă grijă 'inimaginabilul', îmi doresc, pentru z0zi, să fie pace în lume. E ok așa, realitateo...?
O să fie bine, zău. La mulți ani !

Take me now, we can try



Sunday, June 7, 2020

nici pomeneală de vreo metaforă

Greu mai e ca pieton. Singura veste bună este că, din postura asta, e mult mai lesne să faci haz de șoferi. Căci cum stăteam eu azi, așteptând tramvaiul, fumând (detaliu important!), lângă refugiu poposește o mașină care oprește la stop. În ea, o șoferiță care, profitând de oprire, încearcă să-și extragă o țigară, una subțire, din pachet, fără să-și folosească degetele (nedezinfectate). Cu buzele insuficient de subțiri, apoi cu dinții, apoi iar cu buzele - și, în fine, folosind și limba. Un efort remarcabil, un spectacol desăvârșit, încununat de un oarecare succes. N-a apucat să și-o și aprindă, că se făcuse verde. A demarat în trombă, nu înainte de a-mi fi aruncat o privire ucigătoare, mie, celui care fuma (deja) liniștit la doi metri de ea. 
Drama este că, dacă aș fi fost interpelat, de data asta, aveam discursul pregătit: îmi cer scuze că vă priveam, n-aș vrea s-o luați ca pe o insultă, dar, mai întâi și la-nceput, mi-a atras atenția mașina dumneavoastră. O Toyota Yaris. Căci doar mașini am în cap de la accidentul care m-a lăsat fără statut.
Toyota Yaris e din aceeași familie (mică) din care făcea parte Piul (o Kia Picanto), dar și acel Hyundai i10 de care am mai pomenit (și pe care l-am studiat un pic în 2009). Ăsta e reflexul cuiva care conduce și parchează (și) în București: să se poată strecura cât mai iute în trafic, să parcheze în cele mai inaccesibile petice de asfalt și nu numai. Înapoi la SIXT SH.
sixt sh
De ce tocmai www.sixtsh.ro ? Păi, cum v-am mai zis: pentru că e unul dintre cei mai importanți jucători de pe piața de mașini rulate din România, oferind servicii unice pe-aici, foarte importante atunci când nu e vorba de o mașină nouă: o garanție privind faptul că mașina a avut, anterior, un singur proprietar și, nemaivăzut și rarauzit, doi ani garanție :) Asta cu cei doi ani de garanție sună foarte bine, chiar mai bine decât săptămâna trecută. 

Din păcate sau din fericire, nici pomeneală, la ei, de o Toyota Yaris. Din fericire sau din păcate, cu cât te uiți la frumusețile acelea de mașini la prețuri SH, cu atât îți dispare obsesia dimensiunilor care te ajută la parcare. Tura asta am descoperit Fordurile: aproape 30 de bucăți, compactul Focus și zvelta Fiesta. La care se găsesc și piese...

Și încotro cu Fordul ? Sigur pe o autostradă, pentru ceva distanțare socială cu mai multă viteză. Dar nu către mare și nici către munte (tocmai citesc pe Facebook mesaje nervoase din trafic). Mai bine spre Bulgaria, că au autostrăzi mai prietenoase.

Friday, May 29, 2020

nu doar o metaforă

Aseară, pentru prima oară de un ciclu zodiacal încoace, n-am mai avut cheie de la mașină în buzunarul din dreapta-spate al pantalonilor. Căci chiar și atunci când am avut permisul suspendat o lună, tot am purtat cheia la mine - pentru că mai aveam lucrușoare în mașină, pentru că mai convingeam pe altcineva să conducă, pentru că mai băgam cheia în contact cât să pornească radioul și fumam în mașină imaginându-mi că.
Nu și de data asta.
După ce am ieșit aseară din casă, am făcut doar câțiva pași și m-am și repezit să stau pe o bancă - doar să văd cum e: să mă așez senin, fără să mă împungă nimic în fund, fără să am temeri că, atunci când mă voi ridica, voi avea o cheie de mașină în formă de cornuleț cu nucă, cu care mai pot deschide doar sticle de bere, fără să fie nevoie să mă ridic imediat ce m-am așezat ca să-mi poziționez cumva cheia în buzunar astfel încât... 

Și toate astea pentru că anul ăsta, de Ziua Europei, n-am sărbătorit prin niciuna din metodele tradiționale. Niciun pelerinaj pe la diverse puncte din București în care ambasade ale unor state din UE s-au dat în bărci ca să intereseze și/sau să hrănească cetățeni. Nicio deschidere a Festivalului Filmului European. Nicio recepție sau altă reuniune asemenea. Zero. Zip. Nimica-nimicuța. Pentru că am avut primul accident auto în trafic. N-am fost eu de vină, firește: mi-a ieșit brusc în față, de pe o stradă laterală, o... o doamnă, care n-a crezut că eu sunt cel care circul pe o arteră cu prioritate, nu ea. Cam nasol, ne-am cam învârtit amândoi pe drum de nu ne-am văzut. Vestea bună: nicio persoană nu a fost avariată semnificativ în acest vals absolut inadecvat. Vestea proastă: nu voi mai putea spune că eu pățesc chestii la volan doar când mă deplasez cu mai puțin de 10 km la oră: patru mașini au fost avariate ca urmare a acestei povești - și a mea a ieșit cel mai prost. Ce mai încolo și-ncoace, dat fiind că Piul meu e din 2005, firma de asigurări a decis că expresia 'daună totală' nu este, în acest caz, doar o metaforă. Iar ieri am primit certificatul de deces...   

Așa că acum sunt în căutare de mașină nouă - de fapt, alta, nu una nou-nouță, căci buget timid (cât credeți că dă un asigurator pe o epavă din 2005 ? nici nu vă mai spun !). Pentru o mașinuță comparabilă cu Piu (Kia Picanto) - ușor de manevrat în traficul din București și, mai ales, ușor de parcat. Și pentru că nu sunt cineștiece cunoscător de mașini, și pentru că nici cu acte de mașini nu prea am mai umblat în răstimpul ciclului zodiacal de care ziceam, nu prea mă văd umblând prin târg, cu sau fără mecanic uns cu toate alifiile după mine. Deci, mașină rulată. Deci, firmă care comercializează mașini rulate. Deci, SIXT SH.

sixt sh
De ce tocmai www.sixtsh.ro ? Păi, în primul rând, pentru că e unul dintre cei mai importanți jucători de pe piața de mașini rulate din România, oferind servicii unice pe-aici, foarte importante atunci când nu e vorba de o mașină nouă: o garanție privind faptul că mașina a avut, anterior, un singur proprietar și, nemaivăzut și rarauzit, doi ani garanție :) Prima mea mașină a fost luată literalmente de pe stradă și nu mi-am pus problema să fi avut un singur proprietar. Nici nu contează ce marcă era. Singurele condiții pe care trebuia să le îndeplinească erau să aibă patru roți și să reziste 9 luni (a rezistat 10, până mi-a calat motorul Adi în drum spre mare, într-o lună în care, da, aveam permisul suspendat). Dar Kia avusese un singur proprietar, și anume unul grijuliu, atunci când am preluat-o eu. E mare lucru, atunci când iei o mașină rulată, să știi cine și ce a făcut cu ea până să ajungă la tine. Cât despre garanția de doi ani, e inutil să comentez cât de bine pică asta. 

Va fi tot o mașină de tranziție, deci n-are rost (și nici n-aș avea bani) să-mi fac intrarea, acum, în clubul 'Și când o să fiu milionar/miliardar, tot Volkswagen o să conduc'. Mi-ar plăcea un Hyundai i10, dar n-au. Au, în schimb, un Opel Corsa rezonabil, ia să-l mai studiez.

Și încotro cu ea ? Sigur pe o autostradă, pentru ceva distanțare socială cu mai multă viteză. Probabil către mare, că miroase a mare în București, de vreo două săptămâni, ceva de speriat... 

Friday, May 1, 2020

1 mai, ziua 246

Mă sună, odată, o prietenă: salut, vrei să mă suni, te rog, căci cred că mi-am pierdut telefonul. Așa și cu 1 mai - era pe când nu s-a zărit, azi îl vedem şi nu e.
N-am nici o amintire cu vreo defilare de 1 Mai și nici cu micul muncitoresc de după. N-am fost decât o dată la 2 Mai sau în Vamă - ocazie cu care mi-am blestemat dezinspirația de a căuta Comarnicul pe la Lehliu. Dar, într-un an, am avut măcar intenția practicării acelei forme de turism plasate între turismul de eveniment și cel 'de catastrofă' (da, există așa ceva!) - și anume cu ocazia tradiționalelor ciocniri de 1 Mai între extrema stângă și cea dreaptă, precum și ale ambelor cu poliția din Berlin.
Dar și asta a fost o întâlnire ratată cu 1 mai. Pentru că am tratat-o ca pe un spectacol de teatru: am fost să asist la repetiția generală din 30 aprilie, nici nu mi-am pus problema să urmăresc totul de pe vreo clădire, aidoma celorlați spectatori, drept care m-am auto-ambuscat accidental și, apoi, am urmărit restul din alergare. Iar a doua zi mi-am reevaluat pasiunea pentru turismul de miting cu cafteală și am optat pentru un picnic pe undeva prin (cred) Charlottenburg. (Dar experiența mi-a folosit, câțiva ani mai târziu, în Roma, când iar mi-am găsit să mă intercalez fix între manifestanți poliție,)
Din păcate n-am poză, cum spera Petre, pentru că, pe vremea aceea, încă nu existau telefoane cu cameră foto - dar am un cântecel fără legătură cu Berlinul, căci, wth, a venit primăvara, deci ultralife, baby!

Saturday, April 4, 2020

până pe-aici

Râdem, glumim, fără să părăsim incinta - cam până ce aflăm de prima persoană pe care o cunoaștem personal care s-a pricopsit cu un test pozitiv.
Sau și după, dacă persoana cu pricina lucrează în sistemul medical (unul ceva mai sănătos) și anunță chestia asta împărtășind o particularitate a instalării infecției care poate fi utilă și altora. Respect, M 


Thursday, April 2, 2020

ghidul cumpărătorului în vremurile corona

Cum am spus și zilele trecute, #AsteaAsaSeFac. Se ia bărbatul deja auto-izolat la domiciliu, de-acum expert în social media, se echipează (zic eu!) cu mască și mănuși și i se dă drumul pe-afară, o dată la 2-3 zile, să practice 'distanțarea socială' în singurele locuri în care poate întâlni, în aceste zile, alți bărbați: în magazine.  
I-am văzut și eu. Deplasându-se confuzi și rătăciți printre rafturi, cu câte o listă în mână - aparent indescifrabilă (scris de medic?), deoarece cer clarificări suplimentare și prin telefon de la expertul de acasă. Suferă vizibil. Probabil, cel mai tare datorită faptului că încă nu știe nimeni când va fi restabilită ordinea firească a lumii.   

Să reluăm regulile alea, deci - că poate le-ai uitat:

„Ghidul cumpărătorului în vremurile Corona” lansat, în cadrul inițiativei #AsteaAsaSeFac, de către Cristian China-Birta, fondatorul BlogalInitiative.ro, constituie un apel la un comportament responsabil la cumpărături făcute la vreme de pandemie. 

Saturday, March 28, 2020

#AsteaAsaSeFac - S01E01

În martie am fost pe străzi[le Bucureștiului] în fiecare zi - din motive, hmmm, profesionale. Și dacă lunea și marțea trecută, în primele două zile de stare de urgență, mi-au amintit brusc de un reportaj pe care îl publicasem în vara lui '89, Cea mai minunată stațiune estivală din lume, spre sfârșitul săptămânii s-a ales praful de oda pe care o ridicasem acestui oraș brusc depoluat și dezaglomerat, lumea a reînceput să iasă pe străzi.
Apoi a venit runda a doua de restricții, praful cu pricina s-a evaporat, iar Bucureștiul a început să semene, pe toată durata zilei, cu orașul acela al meu despre care am tot glumit că seamănă cu un oraș din Germania - și anume în sensul că 'se închide' la 6 p.m.
Cu excepția sirenelor ambulanțelor. Nu se aud cine știe ce păsărele, nu se aude lătratul câinilor ca la țară - numai sirenele ambulanțelor.   

Am fost pe străzi[le Bucureștiului] în fiecare zi echipat foarte responsabil: cu mănuși ca să nu ating clanțe, butoane de lift și alte uși, precum și cu mască - pentru că, în acest București inedit, aerul este atât de curat și eu atât de neobișnuit cu el încât mai tușesc din când în când. Cu astea și cu o dezinfectare adecvată la reîntoarcerea acasă, ieșitul pe stradă e administrabil. Marea problemă, mai ales într-un oraș ca Bucureștiul, este, însă, ceea ce numesc oficialitățile 'distanțarea socială' - pentru că evitarea contactului direct cu alții este crucială. 
Mai greu să faci asta, totuși, atunci când ești nevoit să ieși la cumpărături. În acest context, fondatorul BlogalInitiative.ro, Cristian China-Birta, a lansat „Ghidul cumpărătorului în vremurile Corona”, în cadrul inițiativei #AsteaAsaSeFac, prin care îndeamnă lumea să adopte un comportament responsabil la cumpărături. Iată-le:

Și să luăm pe rând, zic...

Evită transportul public pe distanțe mari și fă-ți cumpărăturile de la magazinul de pe lângă casă.

Orice ieșire la distanță mare de casă implică multiplicarea ieșită de sub control a suprafețelor pe care le atingi pe parcursul acestei expediții. Chiar dacă pleci cu propria mașină, atingi suprafețe exterioare și interioare ale mașinii care n-au cum să fie dezinfectate eficient. Iar un drum cu transportul public implică, în plus, posibile contacte fizice involuntare pe care nu ți le doreai nici cu șase luni în urmă, darămite acum. Așa că hai la magazinul acela de proximitate - gândește-te și la faptul că, în felul ăsta, te poți simți bine și pentru că susții, la vreme de criză, un comerciant local. Mă rog, nu că, în București, n-ai găsi un Mega cam din 300 în 300 de metri, numa' zic... 

Nu ieși în public decât dacă chiar trebuie.

Ai ratat iureșul de acum două săptămâni, marea bătălie pentru hârtie igienică ? Nu-i nimic, stocurile s-au refăcut și acum lucrurile stau ok, deci merge să ieși doar o dată la două zile. Și dacă îți reamintești că pâinea e plină de carbohidrați și de gluten (deci, te îngrașă, da?) ai putea să ieși doar o dată la trei zile.  

Sunt mulți oameni în magazinul ăla din vecini? Așteaptă liniștit afară, pănă se mai golește, la cel puțin 1 metru distanță față de ceilalți.

Magazinul 'din vecini' e mic, că de aia e 'din vecini'. În consecință, fă cumva să intrați pe rând, ca să nu vă dați coate într-un spațiu închis. Ai idee cu ce viteză sunt proiectați, în jur, stropii unui strănut ? Cei aproape o sută de mii (pe bune!) de stropi ? Cu până la 150 de kilometri pe oră - asta am găsit eu aici, unde sunt și date similare despre tuse... 

Când îți alegi produse neambalate, pune-ți neapărat mănușile alea din plastic de la magazin, pe care să nu uiți să le arunci la coș imediat ce termini treaba; așa te ferești de neplăceri și pe tine, și pe alții.

Știu, poate ai deja mănuși. Dar mănușile alea au fost deja afară, la joacă, au atins clanțe și mânere - pe când cele din magazin nu.

Cumpără doar strictul necesar, magazinele au destulă marfă în depozit și se aprovizionează întruna. 

Poate mă repet, o dată la trei zile nu-i așa traumatic.

Dacă poți, evită plata cu bani cash; cardul te expune mai puțin la viruși.

Niciodată până acum banii cash n-au fost mai periculoși :) Și anume ai noștri, ăia de plastic, cu care ne lăudăm atâta la prietenii din străinătate. Și dacă tot folosești cardul contactless pe care l-ai dezinfectat acasă, e bine să nu uiți că contactless înseamnă chiar 'fără contact' - deci NU e nevoie să-l lipești de POS, de cititorul de card ! 

Și când pleci, și când revii acasă, spală-te pe mâini cu apă și săpun, câte cel puțin 20 de secunde.

Pe asta cu spălatul pe mâini cu apă și săpun ai auzit-o pe toate canalele posibile - așa că nu mai adaug decât că, dacă ești vreun Monk, folosește spirt sau alcool de peste 70 de grade.

Curăță-ți des telefonul, dar nu cu spirt sau clor care ți se poate strecura printre taste și te lasă fără jucărie, ci cu un șervețel antibacterian.
No comment, toată lumea spune că telefonul mobil e unul din cele mai murdare obiecte din univers, putând găzdui circa 10000 de bacterii pe centimetru pătrat ! Dacă nici de pandemia asta nu te conving să-l dezinfectezi periodic, nu știu când te-aș mai putea convinge...

Deocamdată atât. Ai grijă de tine - acum, o datorie cetățenească, casăzicașa ! 



Saturday, March 7, 2020

away

Pe asta trebuie s-o știți ! Cu amendamentul că, de fiecare dată când mi s-a fredonat singură în cap, am reținut-o ca Berlin...


Thursday, March 5, 2020

cinci

Când îți începi educația muzicală cu Pink Floyd, iar primul amor te aruncă direct între Bee Gees și Olivia Newton-John, tinzi să ratezi, la momentul cuvenit, un tip genial ca domnul de mai jos. Șase Grammy Awards și 23 de nominalizări la Grammy. Azi - piesa asta.




Tuesday, December 31, 2019

vagonul 13. până când am știut

Am scotocit prin arhivă și am descoperit că, din 2013 încoace, de când am înviorat acest loc, am avut New Year resolutions, le-am reportat, le-am storcit complet, le-am înlocuit cu insulte la adresa anului care se încheia și, în fine, din decembrie 2017, am renunțat complet la ele. În consecință (?), atât 2018, cât și 2019 mi-au adus câte o experiență nouă, fabuloasă și absolut inimaginabilă. Pe bune / realmente, n-aș fi putut anticipa vreuna dintre ele, nici să fi vrut s-o fac.

Așa că, în întâmpinarea anului z0z0, nu-mi doresc, mie, absolut nimic care să înceapă să se rostogolească de mâine încolo - ci, în primul rând, lor, persoanelor care le-au făcut posibile (se știu ele!), și tuturor celorlalți care văd acest mesaj într-o sticlă. Pentru mine, e absolut EXCLUS să-mi imaginez ceva, speriind și zbârlind realitatea. Aceasta NU este o postare de această natură. Titlul ei e unul cu care m-am trezit în cap după un vis din care nu mi-am amintit nimic altceva. Iar mai jos, aveți un cadó din cadó din cadó.

Happy z0z0, gals & guys :)