Chiar și după ce ne-am lămurit cât de cât, actorii profesioniști au preferat un discurs descriptiv mai liric, așaaa :) Eu, care redactam proiecte și care trebuia să conving potențiali viitori parteneri să colaboreze într-un fel sau altul, am ajuns, după un timp, la o formulă ceva mai narativă. Cum ar fi:
* Teatrul labirint este site-specific performance, dedicat unui anumit spațiu. Ne alegem sau ni se oferă un spațiu (sau set de spații conexe) anume și construim un (o?) performance grefat pe particularitățile acelui spațiu, care devine unul din 'personaje'.
* E de la sine înțeles că spațiul respectiv este unul neconvențional, nu o sală de teatru și nici măcar o încăpere - drept care nu avem o scenă și locuri pentru niște spectatori care privesc un spectacol. În fapt, acest tip de performance constă într-un itinerariu prin varii spații (interioare, exterioare) pe care spectatorii îl parcurg unul câte unul* - și, pe măsură ce parcurg acest traseu, în diverse puncte predeterminate ale acestuia, li se întâmplă lucruri.
* Teatrul labirint este o formă de teatru imersiv. Da, am tot scris în cereri de finanțare și am tot spus ziariștilor că e vorba de teatru participativ, dar am folosit această referință doar pentru că termenul 'participativ' era unul care, prin aparența de familiaritate, sugruma din fașă întrebarea-reflex "cum adică imersiv?"
Lavinia și Ramona - mai 2009, Povestind Bucureștiul
Dar adevărul e că 'teatrul oprimaților' al lui Boal e participativ. În 2012, când am publicat prima chestie mai serioasă despre ceea ce făceam, Adrian Ciglenean a tranșat-o și în scris: teatrul labirint e imersiv, da? Fiecare explorator al unui labirint are parte de un performance personalizat, numai pentru el, în care nu e spectator, un simplu privitor, ci spect-actor (termen preluat, totuși, de la Boal), personaj în și parte din performance, interacționând direct și dialogând cu ghidul sau ghizii săi prin labirint.
* Așa ceva este posibil deoarece teatrul labirint nu numai că n-are scenă și spectatori clasici - n-are nici piesă. Sau scenariu. Sau script. Procesul de construire a unui labirint debutează cu un workshop, un atelier în care participanții învață lucruri despre teatrul labirint, despre spațiul cu pricina și, nu în ultimul rând, despre ei înșișl - astfel încât, după câteva zile de lucrat împreună, să poată crea, tot împreună, o (un?) performance, cu momente propuse de ei, bazate pe propriile lor experiențe și pe vibrația acestor experiențe în spațiul în cauză. Aceste momente (executate, de principiu, în regim de improvizație) se înșiruie, apoi, pe un traseu prin spațiul respectiv, urmărind un fir narativ coerent.
* În fine, teatrul labirint are o solidă componentă senzorială. Povestea se expune și se privește/ascultă/pipăie/miroase/gustă cu implicarea tuturor simțurilor. În mod programatic, spect-actorul parcurge o porțiune din traseu legat la ochi, în virtutea principiului că privarea de simțul văzului acutizează percepția cu ajutorul celorlalte simțuri.
Și în fine pe bune, mai trebuie spus că un proces finalizat cu un/o performancede teatru labirint se poate derula în două moduri: lucrând cu actori și artiști vizuali profesioniști, caz în care dezvoltarea produsului final are multe în comun cu punerea în scenă a unei piese de teatru 'clasic' - inclusiv mai mult regizor, mai multă 'teatralitate' și mai puțină relaționare între actori (de fapt, constructori ai labirintului) și spect-actori; SAU lucrând cu 'neprofesioniști', cu membri ai unui grup sau ai unei comunități specifice, caz în care workshop-ul inițial devine unul de stimulare a creativității și o sursă de spectaculoase surprize plăcute.
Aceasta din urmă e formula pe care am marșat noi, echipa Epsilon III, în România și aiurea, lucrând preponderent cu tineri, și mai ales cu elevi.
***
Și acum, că ați citit toate astea, și după ce parcurgeți și excursul mai elaborat al lui Adrian Ciglenean (2012), trebuie să știți că nu aveți altceva decât o imagine aproximativă a canonului la momentul 2008-2012. Firește, însă, că, între timp, Pământul s-a învârtit în jurul Soarelui și lucrurile au evoluat: însuși inventatorul conceptului, Iwan Brioc, se află, de ceva vreme, pe continentul vecin context oriented theatre, Adrian Ciglenean s-a lăsat sedus, progresiv, de componenta senzorială, dar și mai sedentară :) a acestuia - astfel încât, în acest moment, teatrul labirint, așa cum e descris mai sus, e un fel de limbă tracă, încă vorbită (firește, adeseori rudimentar sau incorect) doar de câteva triburi izolate de rătăciți din România și Bulgaria.
Eu însumi am oftat, ocazional, în anii cu pricina, cu gândul la posibile variante hibride, care să faciliteze măcar portabilitatea, dacă nu altceva, a unui performance de teatru labirint. Dar chiar mai mult în ultimul an, după vizionarea unui volum mai consistent și reprezentativ de performances de teatru document. Și chiar și mai mult în ultima săptămână, când am văzut, pentru prima oară, integral, trilogia Anul dispărut (un concept PopUP Theatrics), scrisă de Peca și regizată de Ana Mărginean (unul dintre aceste spectacole fiind montat chiar la Teatrul Tineretului din Piatra Heamț - precedat acolo/aici, cu niște ani, de un experiment într-o oarecare măsură similar, Cinci minute miraculoase în Piatra Neamț) sau am aruncat o privire către seria Jurnal de România (Carmen Lidia Vidu). O să vedeți de ce - mai încolo, căci mai povestim...
* Este important pentru experiența spect-actorului ca acesta să fie singur pe traseu. Însă, ocazional, am avut pe traseu și cupluri sau mamă cu copil sub 12 ani. În fine, Adi a construit odată un labirint (non-Epsilon III) într-o pădure de lângă Cluj, în care s-a intrat în grupuri mici.
No comments :
Post a Comment