Punctul meu de vedere e cel al inițiatorului acestei aventuri, deci un tip care are o viziune de ansamblu măcar datorită faptului că a acumulat și păstrat mai multă documentație pentru mai mult timp decât oricine altcineva :) Apoi, însă, este cel al cuiva care, de voie, de nevoie, s-a văzut blocat, de cele mai multe ori, într-un rol de 'producător'. În calitatea mea de director executiv al Asociației Epsilon III din București, am inițiat, creat, girat și susținut proiecte - cadrul în care s-au dezvoltat ateliere/workshop-uri care au generat spectacole. Din cauza acestei posturi, în cazul proiectelor derulate strict în România, obligațiile manageriale, financiare și logistice nu mi-au permis, de regulă, să particip efectiv la workshop-uri ca viitor 'actor' într-un spectacol - acest lucru se întâmpla ocazional, iar atunci când se întâmpla, eram, pur și simplu, fixer (cineva care știe cum funcționează un spectacol de teatru labirint, știe spectacolul în cauză, și care, deci, poate și dă ture prin perimetrul acestuia, alimentând 'actorii' cu apă, țigări sau elemente de recuzită, semnalând și reparând tempo-uri date peste cap, dar și care, din când în când, e dublură temporară pentru câte un 'actor' care e nevoit să lipsească niște minute din peisaj). În afara țării, însă, am fost, de regulă, participant cuminte la workshop-uri și, deci, 'actor'. În fine, mă aflam tot în afara țării în singura ocazie când am jucat rolul de trainer secund (echivalentul asistentului de regizor, dacă vreți).
[pauză pentru efect dramatic]
'Preistoria' sejurului în labirint poate fi post-datată, fără aportul a prea mult carbon, cu excepția celui generat de fumatul intensiv, indispensabil activării memoriei, în 2003. Lucram, din noiembrie 2002, la Fundația CONCEPT (din București, condusă de Radu Mateescu), o componentă a rețelei Soros/pentru o Societate Deschisă care administra programele de 'artă și cultură' ale rețelei. Și primul proiect pe care l-am redactat acolo a fost unul numit Forum Theatre in Adult Education - solicitând finanțare din programul Socrates II, sub-programul Grundtvig. Acest Socrates II era programul Comisiei Europene pentru educație, și numele lui Grundtvig, 'inventatorul' universităților populare, patrona sub-programul care se ocupa de educația adulților. Iar eu lucram cu Socrates II încă din 2000 - ba în calitate de coordonator al rețelei naționale de promotori, ba ca formator, ba ca evaluator, ba și ca partener în proiecte (două, până la momentul 2003).
Conceptul nu era al meu - eu habar n-aveam, pe atunci, de teatru forum, Teatrul Oprimaților și, deci, nici de Augusto Boal. Am conceput, deci, o schemă simplă de proiect: avem o metodă nouă (?), inovatoare, aproape exotică (Teatrul Oprimaților se născuse, la urma urmelor, în Brazilia!) de educație non-formală (nici această sintagmă nu circula, în România, pe-atunci), drept care avem un proiect în care derulăm niște workshop-uri care includ performances cu public, observăm și documentăm procesul și, la final, producem un handbook (un manual, dacă vreți).
Acest proiect, derulat în perioada 2003-2005, a fost extrem de important din mai multe puncte de vedere. În primul rând, a fost primul proiect în care s-a lucrat, în România, cu teatru forum. Partenerii (din Danemarca, Anglia, Țara Galilor, Irlanda, Franța, Portugalia, Bulgaria - plus parteneri asociați din Italia, Estonia și România, dar și organizații din Serbia și Macedonia, care nu aveau acces la finanțare Socrates II/Grundtvig) veneau, majoritatea, dintr-un proiect anterior, ECU-Net, în care se desfășurase o succesiune de training-uri, inclusiv cu români. Dar primul training de teatru forum finalizat cu performance a avut loc la Tîrgu Mureș în 2004 - gazdele fiind Teatrul Ariel (Gavril Cadariu) și Fundația Dramafest (Alina Nelega). Eu, cel puțin, deabia în acest proiect m-am întâlnit prima oară cu metode, procese și spectacole de teatru participativ.
În al doilea rând, am făcut ce-am făcut [noi, Fundația CONCEPT, adică!] și, la ultima întâlnire de proiect (Paris, iunie 2005), la care am lansat și publicația pe care am produs-o, Adventures in Forum Theatre, l-am adus pe Boal însuși. Sigur, Boal umbla deja cu baston și a fost însoțit de fiul său, Julian, dar chiar și-așa, a susținut un workshop de două zile cu noi și a ieșit și în public la lansarea publicației - toată operațiunea s-a desfășurat în clădirea actualului ICR Paris. Firește, în anii care au urmat, am deschis (doar) de vreo patru sau cinci ori gura spunând că sunt unul din foarte puținii români din lume (și în viață) care au participat la un workshop al lui Boal, dar probabil că nu m-a crezut nimeni, niciodată. Așa că, iată o fotografie făcută cu bijuteria mea de atunci, un Nokia 6630, în care apare Augusto Boal alături de Anca Rotescu.
(în poza de mai sus, prima din stânga - Anda Cadariu)
În al treilea rând, în acest proiect ne-am întâlnit cu Iwan Brioc, un charismatic regizor galez și, în egală măsură, un trainer experimentat, de care ne-a plăcut foarte tare - mie și Ancăi, adică. Și, în vara lui 2005, ne-am promis că o să ne regăsim curând într-un proiect împreună - că, de fapt, aici voiam să ajung...
Lucrurile au evoluat, însă, mai lent decât ne așteptam. Fast forward to ianuarie 2007.
Eu nu mai lucram la CONCEPT (o ștersesem la Bruxelles în decembrie 2004, mă întorsesem definitiv în aprilie 2006 și conduceam, din primăvara lui 2003, Asociația Epsilon III), dar Anca lucra tot la CONCEPT. Și mi-a propus să scriu un proiect Socrates II/Grundtvig pentru Asociazione Culturale Roma Porto Franco (Italia), condusă de o româncă, Livia Bazu. Eu și Anca secondam organizația Liviei prin Asociația Epsilon III. Apoi, asta părea ocazia ideală pentru a-l recupera pe Iwan - care a intrat în proiect prin Theatr Cynefin. Am adăugat pe portughezii de la AE2O, și ei foști parteneri în proiectul de teatru forum. Și, în fine, pe ARTEES, o organizație din Paris condusă de Ioana Violet, tot româncă.
Așa a apărut proiectul TIKTIKA - Playing Beyond Time and Space. Tema inițială nu avea de-a face, în primul rând, cu teatrul labirint - premisa era că fiecare partener va veni, în proiect, cu metoda lui, susținând ideea inițială a unei doamne din echipa Roma Porto Franco. O idee pe care n-o mai țin minte, și care oricum n-a mai contat - deoarece, la finalul lunii august, am avut o super-surpriză.
În Italia, dat fiind că, cică, organizația era prea mică, agenția Socrates locală a condiționat finanțarea: Roma Porto Franco ar fi putut semna contractul de finanțare, dar ar fi trebuit să depună, în prealabil, un depozit egal cu valoarea finanțării - sau, Planul B, ar fi putut derula proiectul pe bani proprii, urmând să primească toți banii deabia după raportarea finală, la finalul lui 2009.
Am amânat prima întâlnire de proiect pentru decembrie, când urma să ne vedem la Paris - ca să tragem de timp, să găsim soluții. Iar Epsilon III a preluat formal coordonarea proiectului.
[intermezzo]
* Noi, echipa de labirintiști care s-a coagulat în jurul Asociației Epsilon III, am spus mereu că primul nostru spectacol de teatru labirint în România avut loc în noiembrie 2008, la (și în jurul) Muzeului Țăranului Român - lăsând interlocutorii să tragă concluzia (și ne-contrazicându-i explicit) că, din moment ce noi am adus forma asta de teatru în țară, spectacolul cu pricina a fost și o premieră absolută în România. În realitate, această premieră absolută s-a produs în septembrie 2007, când o micuță echipă italiană condusă de Antonella Cirigliano a construit, cu 12 actori români, la (și în jurul) ARCUB, spectacolul Se-ducere Bucarest. Pe 11 sau pe 12 septembrie am fost spect-actor în Se-ducere Bucarest, invitat de către Adrian Ciglenean (unul din cei 12).
Nu mai știu cum s-a făcut că Adi m-a invitat (și) pe mine. Erau doar două spectacole, numărul spectatorilor era sever limitat și fiecare dintre actori putea invita, probabil, doar două, maxim trei persoane. În consecință, în seara în care am intrat în primul meu labirint, eram înconjurat numai de lume bună, spectatori profesioniști: artiști (tineri) și critici de teatru (o țin minte doar pe Cristina Modreanu). A fost wow, așa cum i se întâmplă oricui atunci când participă pentru prima oară într-un (nu la) un astfel de performance...
În decembrie, ne-am prezentat la Paris: eu, Anca și Daniela. Au venit și italiencele, pe banii lor. Am stat de vorbă, ne-am sfătuit, au renunțat - nu se angajau la 20000 de euro scoși din propriile buzunare pe parcursul a doi ani. În ziua a doua a întâlnirii am rămas să vorbim ceilalți, să punem pe masă ce avem, să vedem cum dregem proiectul din mers. Iwan a povestit despre ceea ce făcea, cum făcea altceva cu ceea ce învățase de la Boal și de la Adrian Jackson, profetul lui Boal în insulele britanice.
Și, ce mai încoace și-ncolo: am pus întrebări și Iwan ne-a confirmat, era exact (mă rog, aproape exact) ceea ce experimentasem cu trei luni în urmă în București. Făcuse ceea ce numeam teatru labirint și cu cei din Portugalia, care au fost, firesc, entuziasmați să plieze proiectul pe metoda prezentată de Iwan; iar Anca, deși nu avusese experiența Se-ducere Bucarest, era oricum deschisă oricărei formule de teatru participativ - așa că am luat decizia pe loc: pitim proiectul în labirint.
Pasul următor era foarte logic: odată revenit la București, l-am contactat și l-am convins pe Adi Ciglenean să se alăture proiectului. A urmat o nouă întâlnire de proiect la Cardiff, în aprilie 2008, la care am fost prezenți eu și Adi, în care am planificat lucrurile ceva mai în detaliu până în vara lui 2009 și am și participat la un micro-workshop de teatru labirint, ca să ne lămurim cu toții ce și cum.
În iunie 2008, a avut loc la Paris a treia întâlnire de proiect - și prima tentativă efectivă de labirint, o variantă soft, la care a participat numai Adi.
Și, din acel moment, lucrurile încep să se complice - și să se precipite. Așa că, mai povestim...
No comments :
Post a Comment