blow: saturday, 1995

Se termina vara lui 1995, se apropia vertiginos momentul plecării la Praga, la Central European University - și începusem să-mi dau seama ce prostie era posibil să fi făcut: aveam foarte multe de lăsat în urmă (sau on hold) într-un moment discutabil. Dar cînd e momentul potrivit pentru ceva, orice...? Așa că, inclusiv voit, eram în întîrziere cu prima versiune a viitoarei Cărți Albastre a Democrației (o producție Pro Democrația) și am anunțat la CEU că întîrzii vreo săptămînă. Chiar și așa, în ziua dinaintea plecării, m-am trezit (ca de obicei) pe la 9, am lucrat toată ziua și toată noaptea la paginare și selecție de fotografii, și ne-am oprit, de nevoie (nu terminasem), deabia pe la 4 dimineața, pentru că la 6 mă urcam în tren. A urmat un drum de 24 de ore în care n-am reușit să ațipesc măcar o secundă, astfel încît, atunci cînd am coborît pe peronul Hlavní Nádraží, eram nedormit de 45 de ore. Dar nu păream obosit deloc atunci cînd am tras adînc în piept mirosul de cale ferată, familiar din copilărie, și am zîmbit: eram acasă !    

'Acasă', adică în patria lui Wáclav (așa, cu W) Podaný, strămoșul ceh care, în alt secol, traversase tot Imperiul Habsburgilor pentru a ajunge, în 1880, în 'țara urșilor și a lupilor', și a se stabili, în cele din urmă, în 'România mică' - ceea ce l-a cam costat, în vara lui 1916...
  

Drept care, mi-am tîrît rucsacul plin mai mult cu cărți decît cu haine în parcul din fața gării, am fumat una-două-trei țigări și am salutat pe toată lumea care trecea pe acolo cu 'ahoj', zîmbind cu gura pînă la urechi. După care, m-am urcat în tramvaiul care, trei stații mai încolo, mă depunea în fața hotelului în care urma să-mi petrec doar următoarele două săptămîni și ceva.
Am intrat imediat într-o vrie birocratică și logistică (erau multe de făcut și toate urgent, căci ajunsesem, pînă la urmă, cu mai mult de o săptămînă în urma celorlați): ia-ți cazare, completează 666 de hîrtii, ia-ți materialele pentru cursuri (syllabi), fă-ți poze pentru legitimația de student și cardul de rezidență; dar și despachetează, schimbă bani, găsește cea mai apropiată alimentară și folosește-o, din astea... Și, din treabă-n treabă, s-a făcut 8 seara - cînd eram convocat de Vugar, proaspătul meu coleg din Azerbaidjan, la o bere cu mai mulți colegi. Eram nedormit de aproape 60 de ore. Dar am ajuns ușor la U Vystřelenýho Oka (La Ochiul Scos!), era 'în cartier'. 

Toate hospoda cehești preferă (preferau?) mobilierul din lemn. În toate găsești (găseai?) inevitabil, într-un colț, după o anumită oră, cîte un grup de cîntăreți folk între două vîrste (care fac ce știu să facă mai bine, firește cu excepția băutului berii) - și, în cu totul alt colț, expat-ul american consumator nu de bere, ci de slivovice. În acea seară, toți erau acolo - și mulți alții, inclusiv pentru că La Ochiul Scos era (este!) o Capelă Sixtină a berii: pictată (și 'scrisă') din podea pînă la lustre. 

Nu mai țin minte ce bere am băut toată seara - care era berea locului, adică. O hospoda era dedicată (cel puțin pe-atunci) unei singure mărci de bere, cu blazonul acesteia plantat vizibil alături de firma stabilimentului. Ca să știi la ce te bagi. În consecință, halbele erau alimentate de la două robinete: unul cu berea blondă și unul cu berea brună - dar și cu opțiunea, bestială, pentru versiunea mulatka, mulatră. 

Am vorbit, cîteva ore, în engleză cu accent rusesc și albanez. Am băut șase beri. Apoi am plecat, înaintea celorlați, și am parcurs lent cei circa cinci sute de metri pînă la hotel, numai ca să trag, din nou, în piept, pe îndelete, mirosul provenind de la calea ferată care trecea prin imediata apropiere - chiar mai aproape decît de fereastra mea din Piatra Neamț. În sfîrșit, acasă ! mi-am repetat. După care, ajuns în cameră, am dormit 20 de ore. 

***

Am stat în Praga, pînă la urmă, 13 luni - în loc de 10. Și mi s-au întîmplat lucruri fabuloase și de fiecare dată cînd m-am reîntors acolo, 'acasă'. Dar fondul sonor al primelor luni în Praga nu e furnizat de către fetele de la Zuby Nehty (cu care am petrecut clipe de neuitat deabia în 1996), ci de către acești tipi de care aproape că uitasem - pe nedrept, căci sînt singurii la concertul cărora am ajuns în 1995, în Praga, și cei de la care am aflat despre ska :)