În vara anului 2008, lucrurile stăteau cam așa: aveam în derulare proiectul internațional TIKTIKA, de care am pomenit; aveam în derulare, dar încă blocat pe linia de start, proiectul Povestind Bucureștiul; se afla încă în evaluare, în curs de aprobare, primul nostru proiect internațional 'mare' - pe o temă de media literacy, fără legătură directă cu teatrul labirint, dar cu un focus pe media digitale care urma să injecteze resurse și în aventurile noastre performative; aveam deja câștigat și urma să demareze în septembrie un proiect 'mijlociu' de media literacy, tot internațional, care urma să facă joncțiunea cu proiectul 'mare' la un moment dat, în 2009; și, în fine, ne pregăteam să depunem, la 1 septembrie, o cerere de finanțare pentru ceea ce avea să fie Cui îi este frică de Minotaur, un proiect în care urma să rătăcim în labirint niște elevi din Focșani. Direcțiile erau, deci, clare: educație media (digitale) și teatru labirint. Și exista o bază de sustenabilitate care se extindea până în 2010. Era momentul să ne înmulțim.
Pe lângă toate cele de mai sus, Iwan ne mai invitase să fim parteneri într-un proiect de tineret, unul punctual, în care susținea un workshop de teatru labirint (urmat, firesc, de spectacol) la sfârșitul lunii septembrie, în Milano. Am decis, deci, să lansăm, în plină vară, o selecție publică pentru cei patru participanți care urmau să ajungă acolo, vizând studenți sau, oricum, tineri, cărora urma să le plătim noi tot (da, era proiect de tineret, cu transportul decontat, dar exista o taxă de participare). Și care, la întoarcere, urmau să aibă statut de voluntari și să lucreze cu noi cât o fi să fie. Mai am și acum un folder cu CV-uri și scrisori de intenție (deși nu s-au păstrat toate, au fost 34) - din care i-am extras pe Ștefana Popa (studentă la Regie), Lavinia Cârcu (Politehnică în București și Psihologie în Cluj), Sonia Balogh (Sociologie) și Bogdan Nechifor (Actorie). I-am invitat la o întâlnire în Cișmigiu înaintea plecării, la început de septembrie 2008, ca să le spunem că teatrul labirint nu poate fi descris și că vorbim noi la întoarcere :) De fapt, ne protejam - pentru că workshop-ul lor avea loc la sfârșitul lunii.
Între timp, noi înșine urma să trecem prin prima noastră experiență mai elaborată (dar fără Iwan), la mijlocul lui septembrie, în Portugalia, unde avea loc o nouă întâlnire de proiect TIKTIKA. Noi, adică Anca Rotescu, Adina Popescu, Adrian Ciglenean și cu mine.
Unul din motivele pentru care am întârziat cu acest S01E03, este că mi-am dat seama, cu groază, că nu mai țin minte mare lucru despre tema labirintului din São Mamede de Infesta, un sat o localitate la nord de Porto. Ba am avut dificultăți și cu privire la rolul meu în primul meu performance de teatru labirint. Aparent, am petrecut în Portugalia opt zile de vis, împachetat într-un norișor roz, din care se volatilizase complet orice urmă a ceea ce ar fi putut fi numit, de dragul Comisiei Europene, care finanța proiectul, 'muncă'. De vis, inclusiv pentru că eu nu-mi reamintesc visele.
Țin, deci, minte perfect cum labirintul a început încă de la ieșirea noastră din aeroport, pentru că am luat un autobuz greșit, drept care, timp de o oră, am văzut Porto din toate unghiurile posibile și de pe toate dealurile înconjurătoare, fără să ne apropiem de oraș câtuși de puțin. Țin minte purceii parcați în farfuriile de mărimea unei tăvi (porții de 5 euro!) și carafele de sangria de doi litri în cămăruța din spate a crâșmei din sa localitate. Țin minte străduțe cu liceenii lor gălăgioși în uniforme de liceu catolic, culorile din Ribeira, malul estuarului până departe, spre Jardim do Passeio Alegre, și drumurile pe jos, seara, pe un pod construit de Eiffel, către o terasă cu o caipirinha bestială - în alt oraș, vis-à-vis de Porto, pe celălalt mal al estuarului. Țin minte că nici nu ne-am pus problema să pierdem din timpul nostru prețios făcând plajă, de pildă - dar am ajuns o dată pe malul oceanului, și unul din momentele din labirint s-a născut acolo, în timp ce beam (firește!) caipirinha, privind surferii încotoșmănați în negru, ca niște rândunici stângace. Și, firește, cum, în dimineața plecării, Anca a țipat la noi (sau doar la mine?) pentru că nu ne mai trezeam, după doar trei ore de somn, refuzam să părăsesc paradisul - și, din temerea ei ca nu cumva să pierdem avionul !!! am reușit să ajungem la aeroport, nu doar fără să întârziem, ci cu 20 (douăzeci) de minute înainte ca acesta să se deschidă !
Mai am un afiș de atunci și una din explicațiile pentru această amnezie se găsește chiar acolo. Mai exact, nu se găsește - performance-ul nostru nu are nici un nume (ceea ce nu prea s-a mai întâmplat de atunci). Labirintul de acolo a marcat inaugurarea primei Escola de Segunda Oportunidade din Portugalia, iar afișul, ca și partenerii noștri locali, erau concentrați pe acest eveniment. Nu ne-am dat de ceasul morții cu team building-ul, iar procesul de construire a spectacolului a fost destul de... descentralizat, deci povestea finală n-a fost chiar o capodoperă narativă.
Dar tot au rămas niște fotografii...
*
În ceea ce privește celălalt workshop, din Milano (Ariadne's Thread), m-am gândit să apelez la câteva din cuvintele Laviniei, care a scris un non-raport pe care l-a împărtășit și cu mine, mai târziu, în noiembrie. Am tot oscilat între a reproduce două pagini sau două paragrafe din el - dar, până la urmă, risipesc confidențialitatea doar prin pasajul acesta:
Strangely, after coming back from Milan I wasn’t in the mood of telling anybody
how it was like. I was just very sure I had found what I’ve been long looking
for and that there couldn’t have been any shortcut in achieving that, like in
Tarkovsky’s Stalker where the longest
way is always the safest. Shortly afterward,
a clear thought crossed my mind: in Milan, I FELT LIKE I HAD WINGS!
Plus niște poze...
Și, ah, da: la mulți ani, Lavinia !
No comments :
Post a Comment